Posibilitatea grădinii
Grădinile și parcurile sînt forme ale conversației lungi. Universitățile coreene, ca toate universitățile cu campus, au – în comparație cu celelalte forme de organizare a spațiului universitar – avantajul grădinii. Este primul lucru care îți atrage atenția. Grădini-parcuri, creionate fragil, prezente chiar și în cel mai înghesuit dintre campusuri.
Pomișori rotunjiți în fiecare primăvară, alei pietruite pe sub bolte sau scări de lemn mascate de fire de apă, unele dintre ele purtînd nume cu rezonanțe poetice, ici-colo un trompe-l’œil, un lac artificial, peluze și terase cu flori de sezon, sculpturi, pavilioane din lemn și băncuțe meditative. Educația nu se măsoară aici (doar) în cicluri semestriale, ci în unele naturale. Într-un astfel de loc, fie că este în afara orașului, fie că este fix în mijlocul tumultului său, educația este marcată de ciclul anotimpurilor, de predictibilitatea succesiunii acestora. În aceasta, coreenii sînt ei înșiși un fel de expunere a unui eu privat în forme colective.
Nu e peste tot așa, însă. Cine are răbdarea, recomandabilă, să facă un tur al campusurilor coreene de azi nu are cum să nu observe imitația arhitecturală a clădirilor. La Korea University ai senzația că ești la Oxford, la Kyunhee că ești în vreo universitate americană combinată cu arhitectură ecleziastă europeană (corpul central de ceremonii este construit, nici mai mult, nici mai puțin, sub forma unei catedrale cu vitralii amețitoare incluse!). În competiția interuniversitară, fiecare a venit cu accentul său colorat. Rețeta educației în Coreea a însemnat, după anii devastatori ai războiului, și ambiția de a depăși o imitație asumată.
La Universitatea Hankuk, de limbi străine, la începutul anilor 2000 încă, arhitectura în cele două campusuri păstra un indefinit aer neutru, de construcții funcționale, modernism pauper de ani postbelici, clădiri de liceu cu un vag accent industral. Imitația părea redusă la minimum, deși nu era decît în formele sale exterioare. Odată cu urcatul pe scara respectabilității universitare, au început remodelările, corpuri noi au fost adăugate, universitatea a început să îmbrace uniforma globalizată și neasumantă, uneori cu inflexiuni chic, a sticlei și a betonului.
Adeseori m-am întrebat de unde vine fidelitatea fără margini a membrilor comunității universitare față de aceste locuri. E fidelitatea față de educație, față de profesori și colegi, cert. Dar e și o fidelitate față de acea grădină a campusului. E fidelitatea față de liniștea ascultării sale. Ca o formă de conversație în forme prelungite, cum ar fi spus o profesoară a mea, Antoaneta Tănăsescu (într-un interviu din Dilema veche de acum cîțiva ani, luat de Iaromira Popovici), o formă cu care poți merge nu cinci metri, ci „cinci kilometri în jurul temei“.
Nu altfel stau lucrurile pentru mine în ceea ce privește clădirea istorică a universității de unde vin și unde lucrez, Universitatea din București. Nu are, cum știm, un campus și este în mijlocul viu al orașului. Pare, prin expunere la ritmul direct, o „construcție paratactică“, juxtapusă, o comunicare pe scurt. E oare așa? Eu zic nu, doamna profesoară ar fi zis cu siguranță nu. De altfel, am învățat de la oameni precum dumneaei, de la generația celor care au fost nevoiți să vadă și mai mult în interior, pentru că în exterior lucrurile erau foarte apăsătoare, să mă uit acolo unde trebuie ca să văd grădinile, să văd iedera de pe ziduri chiar și acolo unde nu a fost, la propriu, niciodată. „Facultățile cu iederă“ și „ziduri de aur“, așa cum descria clădirea universității doamna profesoară într-un text republicat de curînd într-o emoționantă carte, Scrisori pentru Antoaneta / Scrisori de la Antoaneta, apărută la Editura Universității, au întotdeauna grădini invizibile cu ochiul liber, mici labirinturi deschise ale memoriei.
Trec de mulți ani prin Piața Universității. Mă uit, cu un ochi îndrăgostit, la toate schimbările la care eu am fost martor în decorarea acestei piețe, la încercările de a face din ea o „grădină“, în sensul generos al termenului, cu toate accidentele sale, la armonia ei menținută anevoie. O singură încercare mi se pare de tot armonioasă. Faptul că lîngă zidurile Universității se adună ori de cîte ori e nevoie oamenii orașului, ca într-o conversație prelungită, altă formă de grădină lîngă altă formă de grădină, într-o conversație firească cu orașul. În primele zile ale acestui tragic noiembrie, așa a și fost. Ce a urmat ulterior a semănat, ca de atîtea ori în istoria zbuciumată a acestui loc, cu intervenția unor meșteri, doar că din păcate nu într-ale geografiei contemplării unui parc.
Foto: B. Tănase
