Club Italia
Îl ştiam pe Vincenzo de la început, de cînd luasem pentru prima oară autobuzul şcolii, de la Seul la Yongin. Nu aveai cum să nu-l observi. Dintre toţi profesorii străini, el era singurul care „coreeaniza“ drumul. Îl găseam deja adormit, mereu în aceeaşi poziţie, mare cum era, cu capul lăsat pe spătarul scaunului, în vreme ce noi, ceilalţi profesori străini, turuiam de ne mergeau fulgii, spre disperarea moţăitorilor colegi coreeni, legănaţi ca nişte
în exasperantul blocaj de la orele de vîrf al autostrăzilor coreene.
De multe ori îl vedeam singur prin campus, mergînd foarte încet, calm, mereu cu un surîs de bunic grăsuţ şi împăcat cu viaţa lui. Te saluta tot timpul zîmbitor, cald, murmurînd ceva de neînţeles. La cantină mînca singur, deşi nu te-ai fi aşteptat la asta. Era totuşi de mai bine de trei decenii acolo, ştia lume, era însurat cu o coreeancă, avea o familie, un rost care părea clar. Părea un integrat perfect. De multe ori m-am gîndit să-l întreb cum va fi fost în anii ’70-’80, cînd se pare că ajunsese în Coreea de Sud, cînd ţara era sub un regim dictatorial şi cînd, oricum, numărul celor care se stabileau acolo era infinit mai redus decît cel de azi. Dar era ceva care mă reţinea totuşi, un mic zid imperceptibil al unui surîs bonom care ascunde distanţa celui care văzuse deja serii de profesori străini succedîndu-se, cu aceleaşi poveşti şi exasperări de adaptare ale „debutanţilor“. În mijlocul fulguielilor noastre vocale, el, cel care nu apărea niciodată în altă imagine decît aceea de mică rocă impasibilă, avea cumva ceva ireal.
Şi tot aşa, vreme de ani buni, imaginea lui Vincenzo a rămas aceeaşi, autobuz-adormit-tăcut-singuratic-tern, pînă cînd, de un Paşte, am mers la Hanam într-un
, la demisolul căruia se afla Club Italia. Lui Vincenzo i se citea în ochi încîntarea cînd îl pronunţa, cu toată vocea lui înceată. Era acolo, în acel demisol încălzit ca o bucătărie de unde abia s-a stins focul la un fel de mîncare la care te-ai gîndit toată ziua, cu totul altul. Ferchezuit, cu cravată, cu un ilic care-i cădea bine. În fiecare duminică, gătea într-un circuit semi-închis pentru comunitatea de expaţi italieni, mulţi aflaţi în căsătorii mixte, contra unei sume modice. Servea la o tejghea peste care era aşezată o faţă de masă din acelea nepretenţios colorate, care te fac să te relaxezi dintr-o ochire. Lîngă el se afla un preot catolic la pensie, căruia cei de acolo i se adresau convenţional cu
, şi el un bătrînel bonom ca un poster. Te duceai la tejghea, îţi aşeza tacticos felurile comandate pe tavă, zîmbet discret –
– şi te întorceai ca teleghidat la masă. Nici decorul locului nu era foarte animat şi nici nu aducea foarte mult cu un restaurant italian tipic, cîteva
ici-colo, nimic din verva tipică la care te-ai aştepta într-o comunitate de italieni. Nimic din vivacitatea restaurantelor ori a magazinelor mai noi ale imigranţilor de aiurea, decupate din locurile lor natale şi refăcute verosimil într-un colţ de Itaewon, de la rulota cu sandviş egiptean cu carne tocată, în care o familie vindea cu rîndul, la decorurile înflorate, muzica şi mîncare a balcanică ale restaurantului bulgăresc, ori kebabul turcesc şi patiseriile siriene. Clubul Italia al lui Vincenzo era într-o margine socială foarte incertă. Într-o mănăstire, în vecinătatea protectoare a ambasadei Italiei, destul de aproape, dar totuşi nu pe artera cu imigranţi, bubuind de comerţ şi de localnici, din Itaewon, cu simboluri naţionale afişate timid pe pereţi, cu comeseni destul de tăcuţi, rezervaţi, şuşotind elegant, ca în biserică, între ei. Te simţeai, în anul de graţie 2011, plonjat direct în încărcătura învechită a unei role de film vechi. La plecare, un mic balet de mulţumire, şi acela în acelaşi registru estompat, şi gata, erai din nou afară la aer.
Deşi sentimentul de crispare şi inadecvare al acelei zile e şi astăzi, în amintire, destul de persistent, nu am cum să nu-i fiu recunoscător. Căci dintre toţi colegii, mai gureşi sau mai moţăiţi de autobuz, nu-mi aduc aminte să-i fi invitat acolo, în integrarea lui timidă şi indecisă, pe chiar atît de mulţi.
Foto: B. Tănase
