Vacile roz sînt ce par a fi
Singurul lucru exotic pe insula Elefantului au fost două bovine roz. Roz integral. Roz-roz, ca o orhidee roz. Păşteau nepăsătoare printre micile lacustre de la marginea plajei din nişte pîlcuri de iarbă amestecate cu un nisip. Păreau mai degrabă nişte animale de companie, cu care stăpînul, într-o abundenţă de inspiraţie, se jucase, coafură
. Ne-am comportat regulamentar, clic-clic cu telefoanele, miraţi, dar nu foarte, şi am trecut mai departe. Nu am întrebat ce şi cum, nu am dat nici o căutare să vedem ce-i cu ele, de vor fi fiind vreo rasă mai specială sau pur şi simplu un truc turistic, nu l-am întrebat de atunci nici pe tata, care poate ar fi ştiut, dacă e posibil aşa ceva, am trecut pur şi simplu mai departe.
Cam aşa a fost toată perioada petrecută în Koh Chang. O călătorie ca o anestezie. Nu-mi dau seama nici acum dacă era de la diferenţa de climă, plecasem de la Seul în plin vifor, de la oboseală, căci veneam după cîteva săptămîni bune de schimbat avioane, autobuze, trenuri, microbuze, feriboturi prin trei ţări şi după alţi şase ani de refuzat să plec din Asia. Sau era chiar de la insulă.
Am ajuns acolo noaptea, cu un feribot cam ruginit, prin care simţeai fiecare val. Dar atît, zgomotul înfundat al valurilor. În rest, linişte completă. Microbuzul care ne-a dus la White House Bailan Resort era plin de turişti, toţi vestici şi toţi tăcuţi. Nici unul nu scotea un sunet, nici un cheerioh, stăteam toţi tăcuţi, trecînd colină abruptă după colină abruptă, pe o şosea foarte întortocheată. Locul nostru era ultima oprire, intraserăm prin nordul insulei şi locul acesta e pe undeva prin sud. Ne-am cazat, ministaţiune tipică thailandeză, jumătate cartolină mic-burgheză, cu piscină despărţită de mare de cîţiva palmieri, dar şi cu cîteva inflexiuni hippie de la căsuţele albe în care ne cazaserăm.
Abia a doua zi am văzut ceea ce se simţea încă de la venire. De jur-împrejur nu era nimic, cîteva terase şterse, o casă de vacanţă a unui localnic şi cam atît. Koh Chang, ca şi restul Thailandei, refuză să lase din mînă ruralul sau, mai bine zis, exotismul e dat, paradoxal, integral de acelaşi rural în reţea, de oriunde. Mici bodegi însăilate de-a lungul drumului, care vînd toate felurile de peşte, cu patroni cu toate apucăturile estice, uneori mofluzi, uneori veseli, adeseori lenţi, nesinchisindu-se de muşte şi de praful gros al străzilor, ataşaţi destul de gros de comerţ şi mai puţin de zîmbetul de reclamă. Într-un fel e reconfortant să vezi asta. Cînd nu dai peste vameşi sau proprietari de pensiuni de-a dreptul grobieni, reconfortaţi de siguranţa reclamei CNN, expandată în mai toate travelog-urile online sau a turistului de rucsac şi care nu se mai sinchisesc de politeţuri de conjunctură, care te pot trata mizerabil. Dar se vede la fel de bine şi că fac turism fără fard, recent, că nu au lejeritatea bonomă, nici plictiseala muzicală a unui tavernagiu grec. Singurele zgomote mai mari sînt ale scuterelor, opţiunea mai avantajoasă economic de transport local, altfel deplasarea cu microbuze în interiorul insulei – cel puţin pentru turişti şi destul de în contradicţie cu restul preţurilor – costă mult. Aşa că mergeam de multe ori pe jos cîţiva kilometri buni printr-o pădure deasă, pe un drum neiluminat, cu singurele lumini date de o aplicaţie de telefon, pînă la Lonely Beach, în jurul căreia găseai mici terase din lemn şi încropeli de baruri în care cîntau nişte hippioţi bătrîni. Mai mult decît plajele, frumoase şi întinse, mersul noaptea prin acea linişte adîncă, pe un drum de ţară, avea ceva ciudat de familiar.
Insula nu are nimic din turismul senzaţionalist, nu e un loc pentru platforme de observaţii sarcastice, eventual mici ironii (o staţiune se cheamă, fără nici o legătură cu una din imaginile vehiculate despre Thailanda, Porn Resort, în fapt nişte haioase căsuţe de lemn). Nu ai cum. Te-ar contrazice liniştea lacustrelor ascunse de copaci, ridicate pe nişte piloni înalţi fix în faţa mării de la plaja Nisipului Alb, sfidătoare în simplitate şi fragilitate. De fiecare dată cînd mă aflam în faţa lor şi-i vedeam pe cei care stăteau acolo, unii cu lunile, cum se uită nepăsători la întinderea marină, imaginea tsunami-ului din 2004 se ştergea într-un fel bizar, de la sine. Sau bătrînii hippioţi aciuaţi aici an de an, care nu ar da locul pentru nimic în lume pe vreo Pataye. Nu e un loc încremenit, găseşti cam toată paleta de distracţii marine internaţionalizate, de la snorkeling la caiac, hoteluri luxoase, ascunse de tufe mari de flori exotice şi de lacustre. Dar e unul din acele locuri rare de la ţărmurile unor mări care sînt încă ce par a fi, nealterate de nici o cîrjă de plezirism, de nici o naraţiune compensatorie. Doar că uneori trebuie să mergi la mii de kilometri ca să le vezi sau să-ţi aduci aminte că le-ai mai văzut cumva, în alte părţi şi în alte vremuri.
Foto: B. Tănase
