Rolling Disney pe cimentul comunist
Se pare că, pe la sfîrşitul anilor ’50, presimţindu-şi apropiata nemurire bătînd oriental la poarta palatului său alb, de la poalele umbrite de palmieri ale dealului Pussi, regelui Sisvang al Laosului, soţ a 15 neveste şi tată a 50 de copii, i-a venit în minte să nu mai folosească cimentul oferit de Statele Unite pentru a construi un nou aeroport al proaspetei independente ţări, ci să-l deturneze pentru această ciudată construcţie, în faţa căreia ne aflam, miraţi. L-a botezat, nostalgic, Anousavali, adică „amintire“. Nu mult după aceea, Laosul a devenit comunist, monarhia – abolită, urmaşii regali – închişi la reeducare, iar „amintirea“ – redenumită, în amintirea noilor stăpîni şi a izbînzii lor, Patuxai, „Poarta Victoriei“. Unii mai numesc monumentul „pista verticală“, în amintirea primei destinaţii ratate.
Văzut de departe, seamănă cu un soi de turn Disney, dar fără siclamul aferent. Creneluri dantelate, deasupra lor cîteva turnuleţe în piatră filigranată, coloane, figuri mitologice, jumătate femei, jumătate păsări, dragoni, ba parcă să zic că se zăreau şi cîteva trompe de elefant. În sfîrşit, ajunşi sub el, ridicăm ochii şi priveliştea de basm începe să mai ruginească un pic pe la colţuri. Un inconfundabil miros de ciment ud, colţuri nefinisate, vopsea scorojită, în straturi. Cu nişte bilete piperate, am intrat. La intrare, ni se spune că nu e gata cu totul, deşi „guvernul alocă în continuare fonduri“. Ne îndreptăm spre acoperiş, la turnuleţe, pentru panoramă, avertizaţi, iar, să nu carecumva să ratăm „muzeul“ şi „magazinul de suveniruri“.
Interiorul, o fantasmă de ciment. Nu mai văzusem asemenea pereţi de cînd jucam „corneţi“ în blocurile comuniste în construcţie. Rămăseseră aşa cum fuseseră turnaţi, cu umedul infiltrat de zeci de ani de nefinisare. Turnul adăpostea, pe post de magazin de suveniruri, şi un talcioc neaoş, foarte spaţios, cu paiete, tricouri, bluze, fuste, plastice, bibelouri şi alte „chinezării“. Contrastul cu exteriorul cîrlionţat e total. Luminat cu neoane chioare, locul iradia, din toţi porii cimentului netencuit, o binecunoscută familiaritate. Ajunşi pe acoperiş, la turnuleţele care s-au dovedit imitaţii de stupe budiste, priveliştea a fost şi mai clară: de-o parte şi de alta a pieţei în mijlocul căreia se afla Poarta, sediile albe, cu acoperişuri pagodate, ale Partidului Revoluţionar al Poporului din Laos. Interiorul acela de ciment grunjos a fost singurul moment din timpul petrecut acolo, care ne-a reamintit că sîntem în una dintre cele cinci ţări comuniste rămase încă în lume. Ne şi mirasem pentru că nu prea-i văzuserăm mărcile. La graniţă, am trecut rapid, doar cu controlul vizei, străzile erau pline de turişti din toată lumea, într-o libertate de mişcare şi-un globalism care l-ar fi umplut de scîrbă pe orice comunist conştiincios. Pare că se cultivă aici, printre temple, un comunism cu gust domol, de talcioc. Dacă nu ar fi scris pe viză că sîntem în Republica Democrat Populară Laos şi ne-am fi luat doar după mulţimea de călugări care mişună peste tot, şi care intră în vorbă despre orice, fără să-i tragă cineva de mînecă, ori după libertatea cu care se practică, plein air, un turism al opiumului, ori măcar după cărţile care se vînd în librării în engleză, vizavi de sedii oficiale de partid, de la monografii Lady Gaga, la Great Leader, Dear Leader. Demystifying North Korea under the Kim Clan ori The Dictator’s Handbook – la preţuri prohibitive pentru localnici, dar totuşi – nu am fi putut zice că ne aflăm într-o dictatură comunistă. Nu am simţit mîna lungă a regimului unic nici măcar în autobuzul care ne-a dus, preţ de mai bine de zece ore, într-o călătorie în interiorul ţării şi în care am vorbit pe îndelete cu cei doi simpatici funcţionari ai ministerului Sănătăţii care mergeau să informatizeze un spital. Sau cine ştie...
Nu aş fi scris acum despre ambivalentul Patuxai, dacă nu aş fi văzut deunăzi un filmuleţ pe Huffington Post, care m-a năucit. Făcut, vizibil la comandă oficială, de celebra firmă de branding JT Singh, în colaborare cu fotograful travel Rob Whitworth, filmuleţul, numit Enter Pyongyang, redă, în flow, o imagine halucinant de proaspătă, colorată şi „umanizată“ a capitalei nord-coreene, ridicînd jocul progandistic la un nivel urban lapsing, cu care greu te poţi obişnui vizual. O derealizare propagandistică fairy cît un Disneyland, care cu siguranţă va găsi cîţiva creduli. Cu doar cîteva luni mai devreme, pentru că a refuzat să şteargă de pe site-ul său fotografiile făcute în Coreea de Nord, de un realism nenegociat, fotograful Eric Lafforgue devenise persona non grata a regimului. Puneţi faţă în faţă imaginile cu copiii nord-coreeni filmaţi de Whitworth, care fac skating în lumina rave a unei după-amieze pe cimentul perfect turnat al Phenianului, cu cei care scotocesc prin gunoaie după mîncare, din fotografiile lui Eric L. Ştiu oameni care refuză să meargă în Coreea de Nord, pentru ca banii lor să nu meargă la adevăraţii producători ai unor astfel de „ficţiuni“.
La ieşirea din Patuxai, un grup de copii laoţieni, îmbrăcaţi în inconfundabilele uniforme de pionieri, se uitau vrăjiţi la crenelurile şi turnurile Porţii. În spatele ei, fîntîna muzicală donată de guvernul chinez începuse să scoată sunete. Pentru ei, şi de aproape, „pista verticală“ tot ca un turnuleţ Disney e. Ficţiunea cea mare pe care o trăiesc nu are şanse să decoleze, din păcate, prea curînd.
Puteţi urmări filmuleţul Enter Pyongyang la adresa http://www.huffingtonpost.co.uk/2014/08/13/north-korea-time-lapse-video-pyonyang-_n_5673944.html
Foto: B. Tănase
