Ferestrele aparţinătorilor
Taxiul în care eram, la primele ore ale unei dimineți de duminică din 2008, ajunsese într-una din piețele centrale seuleze. Știam că fuseseră acolo demonstrații destul de violente în zilele precedente, ceva legat de importul de carne de vită, și ne temeam, cei cîțiva prieteni aflați în mașină după o noapte de dans la petrecerea de rămas-bun a unuia dintre noi, că vom nimeri direct în mijlocul vacarmului.
Piața era însă aproape goală. Din loc în loc, se puteau vedea încă rămășițe ale confruntărilor. O mașină de intervenții a forțelor de ordine care bloca un drum, un autobuz incendiat, cîteva pîlcuri de demonstranți, împinși pe trotuar, obiecte de-a valma în mijlocul străzii. Cum șoferul rula precaut, o prietenă din mașină a coborît puțin geamul și prin fanta lui a început să le facă cu mîna celor cîțiva demonstranți și să-i salute într-o portugheză exuberantă. Ne-am temut că se vor simți jigniți, semnele oboselii li se citeau limpede pe chip. Am încercat să o tragem de la geam, dar degetele ei se încăpățînau să fluture vesel în continuare. Țin minte fotografic expresia de încremenire a momentului. Un ralenti prelung în care două fețe ale aceluiași moment se priveau ochi în ochi, unii veseli, alții obosiți. Nici un demonstrant nu a reacționat în vreun fel, deși se uitau atenți la mîna agitată vesel. Dar pentru noi, ceilalți din mașină, cele cîteva secunde ale momentului păreau să nu se mai termine. Teama ne era însă nejustificată, prietena din Brazilia încerca doar să le transmită ceva din veselia ei, iar coreenii din acea piață, atît de obișnuiți cu planurile separate, atît de exersați în ritmul lor cotidian cu cele două Coree, păreau să-i înțeleagă gestul. Sau poate nu erau planuri separate?
Dacă vii azi în Coreea de Sud, nu are cum să nu te izbească imaginea unei țări vesele, în care toate culorile posibile țîșnesc din toate unghiurile. O țară care a învățat să zîmbească. Fotografii ale unui optimism căutat cu orice chip, în orice chip. Mall-urile și comerțul fosforescent din Myeondong, petrecerile interminabile din Hongdae, mozaicul internațional din Itaewon, gălăgia aglomerată a restaurantelor familiale, reuniunile alumnilor de diverse școli în culorile muzicale din norebang. De cele mai multe ori ai senzația că te afli într‑un carusel de basm, că tot ce știai despre Coreea, despre trauma separării țării, despre cumpliții ani postbelici sud-coreeni, despre sărăcia cruntă și despre efortul suprauman de a reconstrui din nimic țara e ascuns sub un covor șeherezadic în care piciorul ți se afundă, pînă la gleznă, în culori contrafăcute. Ai zice – o țară a lui „Rîdeți și vă veseliți și la fata împăratului Roș nu vă gîndiți…“, răsturnat într-un context mai grav.
Din cînd în cînd, trauma cea mai mare a acestei țări separate în două se vede mai ales în scurte interfețe artistice. Ies rar în stradă, uneori în cîteva expoziții fotografice, grave și apăsătoare, totuși aproape inobservabile, ca și cum nu ar vrea să deranjeze cu nimic culorile marelui oraș. E un mesaj transparent, care nu are nevoie de nici o portavoce. Demonstrații puternice au loc în legătură cu orice motiv social al zilei, Coreea de Sud e o țară cu o democrație cîștigată printr-o cultură a protestului îndelung exersată. Nu țin minte însă nici o mare manifestație spontantă legată de reunificarea țării, deși, la cîte o provocare politică a regimului din Nord, unii mai reacționează naționalist. M-am întrebat adeseori ce le mai poate spune tinerilor coreeni de azi trauma părinților lor de după războiul fratricid, iar răspunsul stă, cred, în recunoștința pe care ei o poartă efortului acestora de a le oferi o viață mai bună, o educație. Care-i face să nu treacă indiferenți pe lîngă mici gesturi ale reamintirii, precum o expoziție fotografică alb-negru, sau pe lîngă o lumînare aprinsă undeva de un membru al unei familii coreene, încă nereîntregite după mai bine de o jumătate de secol. Care-i face conștienți de faptul că nu se pot separa planurile.
Prima oră a zilei de 31 octombrie 2015. Mă întorceam cu cîțiva prieteni din oraș, iar în acel taxi era liniște. A oprit la stopul de la intersecția Mărășești-Cantemir, în dreptul unor tineri veseli, mascați de Halloween. Nici noi, în taxi, nici cei de pe stradă nu eram conștienți de tragedia care se petrecuse la cîteva străzi mai încolo. Doar taximetristul a întors tăcut capul înspre acel loc și l-a ținut așa cîteva secunde mute, cît să vedem prin geamul lui cu toții.
Foto: B. Tănase
