Pălăria Pharrell peste biserica-supermarket

„Look, Petros, the supermarket church!“ Amicul meu grec se uită şi el zîmbind la turla ţuguiată din lemn, plantată deasupra unei banale clădiri cenuşii la marginea autostrăzii Yongin-Seul, la parterul căreia se vede un magazin cu „de toate“, din lanţul 7-Eleven. Cum firma luminoasă a magazinului şi crucea de pe acoperiş sînt singurele semne distinctive ale clădirii cubice, nu-ţi dai seama din prima care pe care reprezintă. Oricum, n-ai cum să le ratezi. Simple, de cele mai multe ori din lemn, foarte înalte, cu o cruce în vîrf făcută din neoane subţiri, răspîndind noaptea o stranie lumină disco în smogul urban, turlele bisericilor neoprotestante coreene sînt cea mai răspîndită formă arhitecturală a Coreei de Sud de azi. În încercarea de a substitui turnul gotic, unele sînt chiar înduioşătoare în kitschul lor minimalist.

Deşi vine din Grecia, unde guvernul depune jurămîntul în faţa unui sobor condus de arhiepiscopul Atenei, şi a stat la Sydney vreme de şase ani, în mijlocul celei mai mari comunităţi de conaţionali din afara ţării, cu o prezenţă religioasă foarte puternică, Petros tot mai are puterea de a se mira. Ba, cum e obişnuit cu mediul intelectual stîngist din Salonic, care merge la festivaluri nişate şi votează cu Syriza, e chiar un pic revoltat de atîta vizibilitate. Pe coreeni, din toate părţile spectrului, acest lucru nu-i deranjează deloc.

Religia în Coreea de Sud, cu toate complexele ei forme, de la creştinism la budism ori mahomedanism, are, în primul rînd, o vizibilă prezenţă fizică. Cum înghesuiala urbană coreeană nu îngăduie o prea mare libertate de mişcare şi nici nu poate ţine ritmul cu rapiditatea prozelitismului local, toate aceste religii se adaptează din mers. În primul rînd, arhitectural.

O clădire tipică din urbanul coreean este un sătuc de rit nou, pe verticală. La parter poţi găsi o formă a ecumenismului comercial, iubit nediscriminatoriu de toţi, de la fast-food-uri la nonstopuri înghesuite, restaurantele tradiţionale coreene, magazine de telefoane ori cosmeticale. De la etajele superioare începe specializarea gustului. Saune, berării, restaurante internaţionale, fitness, imobiliare, karaoke, garsoniere cît literalmente o cutie de chibrituri, minibiserici neoprotestante, săli de clasă pentru specializări particulare, de la muzică la limbi străine ori cursuri auto, agenţii de turism, birouri notariale sau ale politicianului local, bordeluri ilegale mascate de saune şi – iar – berării, restaurante, karaoke, ce mai, raiul antropologiei. Toate aceste locuri sînt indicate prin firme luminoase, care mai de care mai colorate, într-o cacofonie fosforescentă peste care tronează cel mai adesea ţuguiul bisericuţei, aflate, de fapt, la un etaj inferior, într-o cămăruţă unde se adună enoriaşii săptămînal. De altfel, dacă vezi – cum se poate întîmpla zilnic – în faţa unei asemenea clădiri un semicerc de baloane colorate, coroane mari de flori şi boxe cît pentru un party rave pe un teren viran, un grup format din cîteva femei cu cocarde ori vreun bărbat scos din cutia cu briantină, manifestîndu-se vocal la vreun biet microfon, nu poţi spune exact dacă se inaugurează un magazin, sînt în campanie electorală sau sînt membrii unei biserici, într-un elan stradal de popularizare gospel a fericirii care pare lipită, ca marca de scrisoare, de chipurile lor încîntate. În afară de textul scris pe cocarde, nu se trădează prin nimic altceva în particular şi, oricum, pentru toate aceste activităţi, strategia stradală e identică.

Înghesuiala nu le arată excluderea socială, nici, neapărat, marginalitatea financiară, ci, dimpotrivă, integrarea. Ba e chiar o strategie de a părea cît mai integrate celei mai banale forme de cotidian. Cu cît este mai nouă, cu atît biserica respectivă va merge pe mîna acestei forme de integrare. Cu cît are puternice accente localiste, mistice şi naţionaliste, cu atît acceptarea e mai uşoară. Succesul căsătoriilor în masă, spectacole media mistice, pe stadion, ale celebrei Biserici a Unificării cu al său pastor Moon sînt un exemplu. Succesul nu e numai de imagine, fireşte, moonismul fiind, deja, o formă a corporatismului local, în adevăratul sens al cuvîntului.

Coreenilor le place să se afilieze în cercuri foarte clare ale încrederii. Doi coreeni care au făcut acelaşi liceu împreună, sînt din acelaşi oraş şi aparţin aceleiaşi biserici reprezintă forma cea mai solidă politic de afiliere. Încrederea reciprocă fiind garantată, e greu de luptat cu această formă de integraţionism. Spre comparaţie, templele budiste, ascunse în munţi, par muzeificate şi interesante mai ales pentru forme ale turismului interior, decît ca centre de spiritualitate.

Cu tot spectacolul implicat, prin comunitarismul excesiv pe care îl practică, aceste biserici pot constitui, însă, o soluţie foarte la îndemînă pentru o viitoare integrare pancoreeană, în cazul imploziei regimului comunist din Nord. Au destulă putere financiară, experienţă reală de voluntariat, un discurs naţionalist, la care se adaugă mirajul simulacrului (cunoscut deja de Nord) integratului social pe care aceste biserici mizează.

În fine, o doză de atitudine mai relaxată nu le-ar lipsi. Mai ales cînd cred că un atare model se poate exporta. De cînd m-am întors de acolo, mă tot întîlnesc întîmplător cu un grup de coreeni care împart pliante de popularizare. „Ştiţi că Dumnezeu e femeie şi că l-a născut pe Iisus?“ mă întreabă de fiecare dată, zîmbind larg, lăsînd totuşi să se vadă că nu aş putea ajunge de unul singur la această rafinată concluzie. Şi pentru că tot amîn să le citesc pliantele, rămîn încîntat pentru restul drumului de dilema cuplului feminin care l-a adus pe Iisus pe lume. Cîteodată, cum ar cînta Pharrell Williams, cu ţuguiul lui de pălărie cu tot, bisericile astea au, totuşi, prea mult acoperiş deasupra capului.

Foto: B. Tănase