Agi-agi la pungă de plastic

„Să ştiţi că eu chiar aştept ziua în care vă voi cere doar ziare, nu şi ţigările“, i-am spus zîmbind, acum cîteva zile, amabilului domn de la toneta din intersecţie. Nu schimbăm de regulă prea multe cuvinte, mai mult zîmbete la obiect. Dar în dimineaţa aceea a zîmbit mai larg, a ridicat glumeţ indexul şi mi-a zis ceva atît de frumos şi de narativ, încît mi-a înseninat complet ziua: „E ziua în care vin peştii!“ Sînt rare momentele de acest fel, şi tocmai de aceea cred că merită amintite, mai ales cînd încerci reintegrarea, după mulţi ani petrecuţi departe de casă. Grea misie reintegrarea asta, mai ales cînd uiţi să zîmbeşti. 

De cîte ori ajung la supermarketul din colţ şi vînzătoarele au diverse „acţii şi reacţii“, ca să citez vorba mucalită a unui profesor al meu, îmi vine în minte imaginea pe care numai Selma Iusuf o putea descrie, cu o pungă de fructe care se rupe fix „la pont“, cu împricinatele care se rostogolesc sub podeţul comunicaţional al tejghelei, într-o mică livadă imaginară, şi ziua are brusc mai mult „ambîţ“ şi zîmbete. 

Micile ficţiuni de acest tip ale cotidianului sînt, cred, tot farmecul, şi atunci cînd pleci într-o călătorie. Sau ale adaptării, atunci cînd locuieşti acolo mai mult timp. Nu cred că e numai o chestiune lingvistică să ştii limba ţării atît de bine încît să poţi înţelege, ca acasă, că e „ziua în care vin peştii“. Cred că nu e călător să nu aibă poveşti cu vînzători, taximetrişti, şoferi, gardieni cu „chitanţier“, mai mult sau mai puţin veseli, ai cotidianului local, vizitat sau locuit temporar. Îmi vine acum în minte povestea cu care îi amuzam de fiecare dată pe studenţii mei coreeni, care mi-o cereau repovestită ori de cîte ori le mai ziceam din aventurile adaptării locale. Noaptea, pe una dintre autostrăzile lor panglică lată, într-un taxi care mergea cu peste 150 la oră (odată scăpaţi din chinga unui ambuteiaj, cei mai mulţi coreeni conduc cu o viteză şi o impredictibilitate demnă de antrenamente NASA cu Borat pe post de cobai). Un şofer prea de tot amabil, cu aproape tot corpul întors spre bancheta din spate, în neabătut slalom, el exersîndu-şi o engleză cu

de roboţel setat pe zîmbet, eu – muşchii superiori ai zenului antipanglică cu vertij. Dom’le, cum să zic, omul nu-şi lua ochii de la mine, să şi-i pună şi el măcar cîteva secunde reconfortante pe „panglică“. Şi mai era şi destul de scund, încît să aibă mizericordia să lase să se vadă, întors cum era, şi altceva decît ameninţătorul volan lăsat în voia unei teleghidări ireale. Nici o milă, numai

-uri zîmbicioase. „Where are you from? (hip-hip-hurray) Mikuk? NOOO?!“ „Rrrohmania...“ (zen concentrat doar în circuitele inferioare). „Ruuumania?! (hip-hip-hip) Aaaaah!!! Ceacecu, Nadiaaa, Agi-agi, agi-agi, iu nău (hurray!!!)?“ „I know!!!“ apuc să tai un răspuns printre

-urile lui şi bipurilor mele, care luau deja tot aerul taxiului. 

Nu ştiu cum am ajuns de la Bundang la Daesong în acea noapte, dar ştiu că am ajuns întreg, pentru că la 7-Eleven-ul din colţul cartierului,

-ul vînzătoarei din tura de noapte a sunat de la uşă, parcă mai plin de speranţă. Alt personaj şi acea vînzătoare. Tare dragă mi-era. Micuţă, fragilă, cu ochelari care încadrau nişte ochi frumoşi – dar cu o privire cam fixă –, şi mai mari decît zîmbetul (ceea ce în Coreea, vă rog să mă credeţi, este o raritate cît un dublu axel cu triplu tulup, bis). Dar mi se părea prea de tot politicoasă. Ajungeam mereu la ea noaptea şi, de la salutul cîntat, cu plecăciuni cu tot, de cînd auzea uşa cu clopoţei de vînt deschizîndu-se, mi se trăgea o împiedicare cu care trebuia să mă lupt printre cele două culoare îngrămădite ale micuţului magazin. Fixă era privirea însă pe mine. Ca să scap, voiam să intru val-vîrtej în magazin, să scanez rapid galantarele, să fac un flic-flac printre frigidere şi jap!, out cu mine.

Îmi ieşea doar valul intrării şi rămîneam cu vîjul interior. Şi, fireşte, se vedea. Mă urmărea, destul de temător, o simţeam din toţi porii, cum mă prefac că mă uit puţin, cît să-mi trag sufletul, pe la cutiile de supe instant cu

, cum iau cu mîini tremurate cam ce apucam, nici nu mai conta ce. Îmi rezervam toată energia momentului pentru a înfrunta cu un zîmbet mînzesc zîmbetul ei,

. Îmi fixam a salvare privirea pe mîinile ei, care ţineau deja pregătită punga albă de plastic în care aşeza apoi uşor repezit „comerţul“ căzut astfel victimă dansului cu politeţea excesivă pe care localnicii o au uneori faţă de „adaptaţi“.

-ul de la sfîrşit, din ambele laturi ale tejghelei, suna mai degrabă a uşurare decît a mulţumire. Cred că ne-a luat cîţiva ani să ajungem la un sincron al unui zîmbet firesc. 

Cît era ea de excesiv-politicoasă, un lucru ştiu sigur: aş fi vrut să vorbim un pic mai mult, să o întreb dacă feliile de şuncă presată Lotte merg mai degrabă cu

-ul de apă, cu cel proaspăt sau cu cel fermentat şi puţitor cît un butoi de varză lăsat peste vară la soare, sau cu baghetele

Nu ne-a ieşit. Dar mai ştiu acum un lucru: pungile de la ea, cu toată vria cumpărăturilor la foc continuu, nu s-au rupt niciodată. Şi tot de plastic erau şi alea, fir-ar ele de pungi să fie! 

Am tot căutat fotografia cu mine şi cu ea, de dinainte de plecare. Nu am găsit-o, sper că nu s-a supărat că am povestit aşa şi de aceea. Dar vă rog să mă credeţi: e tot un vis şi-o armonie,

-uri incluse.  

Foto: B. Tănase