Scaunele goale din jurul mesei de şah
Barca motorizată, alungită și veche, în care m-am urcat de la Luang Prabang, în iarna lui 2012, ca să străbat Mekongul pînă la peștera celor o mie de Buddha, Pak Ou, era periculos de aproape de nivelul apei. Era primul detaliu mai neobișnuit dintr-o călătorie care, pînă în acel moment, se dovedise a fi exact așa cum o imaginasem, a unor lucruri simple. Barca aluneca totuși sigur, liniștit, cel care o conducea părea să aibă experiență cu angoasele pasagerilor.
Nu eram singurii care se îndreptau spre acel loc, cîteva alte ambarcațiuni străbăteau apa noroioasă a fluviului ca niște suveici colorate, într-un ritm alert. Drumul dura vreo două ore, așa că trebuia să-mi dresez concentrarea pe marginile domoale ale fluviului, cu mangrove, resturi de construcții și mici altare improvizate lîngă plaje strîmte. Drumul pe Mekong, cu multele sale coturi, cu munții aflați într‑un plan secund destul de așezat, dădea un sentiment ireal de drum printre insule.
Prima oprire a fost într-un sat. Nu-i mai rețin numele, dar îi rețin foarte bine intrarea. De‑o parte și de alta a unei cărărui prăfuite se aflau cîteva tarabe cu alambicuri improvizate în niște vase de lut mari, în care clocoteau niște licori bizare, trecute apoi în tot felul de sticle, nici una de plastic. În unele bălteau tot felul de lighioane, șerpi, tarantule ale căror pînze fuseseră înecate de alcoolul incolor, ceva oricum neinvitant. Nu am cumpărat nimic de la ei, am gustat turistic dintr-un pahar și m-am îndreptat spre standurile cu eșarfe foarte colorate țesute de către cîteva femei chiar acolo. E o imagine pe care am să o duc mult timp cu mine. Colorate intens, din bumbac sau mătase, eșarfele laoțiene întinse pe frînghii anodine sau pe războaie de țesut rimau foarte bine cu motivele călătoriei în Asia de Sud-Est, înainte de a mă întoarce acasă, în România, după anii coreeni. Am cumpărat vreo șapte-opt, unele le-am făcut cadou, altele le port și azi, în zilele mai friguroase.
Ne-am îndreptat apoi spre peștera cu o mie de Buddha. De fapt, sînt două peșteri, una apropiată de malul apei, în care sînt îngrămădite foarte multe statui de diferite dimensiuni ale lui Buddha, așezate acolo de-a lungul mai multor secole, și una în munte, un wat, un templu improvizat în peșteră, formă religioasă primară comună și altor spații. Ca să ajungi la peștera din munte, se urcă destul de abrupt și ai putea lesne zice că te afli într-un loc în care localnicii merg în pelerinaje, iar turiștii mai bifează un obiectiv. E de ajuns să te uiți la oamenii locului, la atenția prefăcută cu care se mișcă printre statuile înghesuite, la graba abia stăpînită. Nu mă simțeam prea confortabil în fojgăiala amețitoare, prins între trepte abrupte, între turiști care se opreau aiurea-n drum, într-o tăcere pioasă, lucrată, care mi-a fost dintotdeauna respingătoare.
Locul cu adevărat Zen al spațiului mi s-a părut o masă de șah, din piatră, peste care era aruncată o mantie oranj de călugăr budist. Era așezată într-o terasă deasupra fluviului, la care trebuia să cobori abătîndu-te puțin de la drum, la mijlocul distanței dintre cele două peșteri. M-am mirat, pentru că nimeni nu cobora să vadă locul, cu toții erau prinși ca teleghidați de traseul bătătorit, de amestecul indistinct de turism și pelerinaj. Cîteva scaune răzlețe în jurul ei erau încă acolo, goale, așteptînd răgazul vizitatorilor. Mantii ale călugărilor budiști mai văzusem legate de cîte un trunchi de copac sau în jurul unor pietre, dar nu lăsate peste un semn de citadinism răzleț.
M-am așezat acolo, lîngă acea masă, și m-am gîndit la drumul mai lung pe care‑l aveam de făcut după excursia în Asia de Sud-Est. Trebuia să mă întorc acasă, în România, știam că nu o să-mi fie deloc ușor să mă readaptez și alesesem această excursie ca pe un pod cald între două lumi, cea coreeană, din care tocmai ieșeam cu amintiri încărcate, și cea românească, din care plecasem cu ani în urmă, într-un soi de fugă de o lume care devenise pentru mine prea apăsătoare. Atunci, lîngă acea masă, mi-am dorit ca în România să ajung să nu mai port eșarfele colorate ale țesătoarelor din Laos în momentul în care voi fi învățat povestea readaptării. Și că semnul că am deprins-o va fi acela că voi întîlni și în România oameni care vor vedea Zen-ul meselor de șah din afara traseelor. Port încă eșarfele doar pentru că îmi plac culorile lor, sau cel puțin așa îmi place să cred, acum, de sărbători.
Foto: B. Tănase
