Călători lipa-lipa
Era august, vara – umedă şi irespirabilă, coreeană, de după sezonul de ploi, aşa că am ieşit în papucii mei favoriţi pînă la magazinul din interiorul cartierului, să cumpăr ceva. Blocul unde stăteam, din cartierul Daesong, între munţi şi cam la ţară, era pe un mic deal, iar magazinul micilor fermieri de unde mă aprovizionam de regulă – mai la o vale cam abruptă, aşa că drumul pînă acolo era o echilibristică greu de menţinut. De fiecare dată cînd făceam drumul ăsta scurt, zîmbeam. Vedeam, a nu ştiu cîta oară, că, în piciorul meu, papucul (ca să nu mai zic de şlap!) are o viaţă de sine stătătoare, că o ia înainte cînd ţi-e lumea mai dragă ori că virează beleuz la prima lipsă de priză a degetelor. Dacă trotuarul nu ar fi fost încins, chiar şi după răpăiala de vară, i-aş fi scos. Eram conştient însă că amabililor mei vecini coreeni li s-ar fi părut o excentricitate cel mult amuzantă, pentru care nu aş fi fost, totuşi, atît de curajos.
Nu prea avusesem „pe viu“ o relaţie relaxată nici cu papucul, nici cu şlapul. Mai degrabă o atracţie livrescă. Dar nici finalul cu „papucii comozi de casă“, al unei foarte frumoase scrisori de dragoste, pe care am ascultat-o la un curs de creative al lui Mircea Cărtărescu, nici voioşia colorată (de la o şosetă japoneză cu un deget!) a „Odei şlapului“, scrisă de inconfundabilul Alex. Leo Şerban, nu ar fi reuşit să mă obişnuiască cu problema la faţa locului, faţă cu multe degete şi cu nişte papuci foarte alunecoşi. Îi cumpărasem cu cîţiva ani mai devreme, în Grecia, pe lîngă Platamonas, cu prietenul meu Petros, amuzat de planul de a nu mă despărţi de ei în toate cele aproape şase săptămîni cît am stat vara aceea acolo. Şi chiar aşa am făcut. I-am purtat ţanţos pe străduţele colinate ale Salonicului, prin satele mediteraneene cocoţate prin munţi, stil acoperişul lumii în trepte, deasupra mării, în vipia ateniană ori pe pietrişul din Lefkada. Cred că m-am încumetat şi la Meteora cu ei, atît mi-erau de dragi. Dintr-o piele moale, neagră, strînşi la vîrf cu două bretele în X, intuind vag, deci chic, o sanda, au fost singura pereche de încălţări în care m-am simţit cu adevărat bine călătorind.
Mi-au fost fideli pînă în acea ultimă vară coreeană, cînd îşi dădeau obştescul şi alunecosul sfîrşit pe acel trotuar umed. Cred că mai mult de necazul acelui nedorit sfîrşit, şi piciorul, şi papucul protestau prin patinajul ăsta amuzant.
Coreenii au o relaţie simplă cu papucii, cam dificilă cu şlapii şi aproape imposibilă cu piciorul gol. Cînd intri într-un interior, te descalţi obligatoriu şi la fel de obligatoriu este să porţi şosetă. Şosetele coreene sînt o întreagă fantezie desen-animat: foarte colorate, imprimate cu cele mai năstruşnice figurine, vesele ca o zi însorită la Disney. (I-aş fi spus lui Leo că, în competiţia lor cu japonezii, coreenii poartă mai ales şoseta-mănuşă, cu cinci degete, ba unele cu fiecare deget colorat altfel, de zici că te afli în faţa unui personaj pixelat, care, dintr-un moment în altul, o să zică/facă ceva, dar că, da, tot „japoneza“ lui e mai cool, dar poate nu la fel de amuzantă!)
Adunarea de papuci, ordonaţi pe rafturi sau îngrămădiţi lîngă încălţările lăsate la uşa unor restaurante e o imagine firească a vieţii cotidiene în Coreea. Iarna, nici papucii nu mai sînt de folos. Pe pardoseala încălzită a restaurantelor, unde te aşezi de regulă pe jos, lîngă un grătar încins, lipsa încălţărilor de stradă e o plăcere, pur şi simplu. Te simţi imediat ca acasă, iar la prînz, pentru ziua intensă de lucru a coreenilor, e un moment de relaxare binevenit.
În templele din munţi, călugărul budist îşi lasă espadrilele din pînză sau piele uşoară, violetă, după un fulgurant patinaj executat cu precizie caligrafică prin curtea interioară, la uşă. Ba mi-a fost dat să văd, la un dineu oferit la palatul prezidenţial în onoarea vizitei preşedintelui Băsescu de omologul său coreean, că regulile protocolului unei vizite de stat nu se fandosesc prea mult şi aşază, frumos şi elegant, la intrare, un şir imaculat de papuci moi de casă, pentru toţi oaspeţii. (Îmi va fi foarte greu să uit cît de util a fost acest protocol pentru a trece peste emoţia momentului. Dar despre această vizită, mai ales în relaţia ei cu universitatea, altă dată.)
Şlapul e încă prea îndrăzneţ pentru societatea coreeană. Poate doar tinerii care au stat mai mult în străinătate să-l mai încerce, dar şi atunci timid, cu ostentaţia unei mici fronde de catifea. Îmi aduc aminte cît de relaxat purtau prietenii mei englezi, în vîjul cel mai vîj al iernii coreene, şlapi sau sandale. Şlapii lui Rickie, cu un mic desen cum nu se poate mai nimerit, al steagului Braziliei, în picioarele goale pe zăpada peninsulară, erau semnul unei libertăţi la care mă uitam zîmbind. Sau şlapii din picioarele Sarei, purtaţi prin lungi drumuri în Asia de Sud-Est, neobosind-o niciodată, cu rucsac sau nu în spate. Ştiu că nu e o regulă, dar cei care călătoresc aşa, sau cel puţin cei pe care am avut norocul să-i cunosc, zîmbesc mai mult. Şi au ochii mult mai senini cînd stai la aceeaşi masă, la un pint, iarna.
Foto: B. Tănase
