„Merg pentru cădere din cere cu paraşuta“

Am locuit aproape cinci ani lîngă o bază militară coreeană. La început, nici nu am ştiut. Se spunea vag printre colegii străinii care locuiau în acelaşi complex de apartamente, situat cumva la ţară şi izolat de aglomerarea urbană propriu-zisă a oraşului satelit seulez Yongin, cum că fusese construit mai ales pentru ofiţeri şi familiile lor. Într-o ţară precum Coreea de Sud, lucrul acesta nu mi s-a părut ieşit din comun, dar nici nu i-am ataşat o importanţă specială. 

În fiecare dimineaţă, soldaţii făceau ce face un soldat dimineaţa, cred – nu am făcut armata şi am fugit de ea cît am putut: mărşăluiau şi cîntau. Deşi nu puteai să vezi de la cine vin sunetele, se puteau auzi, însă, cu claritate. Limpede se vedea altceva, ori de cîte ori afară era senin. Un Zeppelin, sau chiar două, mari, aproape ireale, se ridicau alb-aurii, dimineţile. La 6,30 se cînta imnul coreean, după ce mai înainte o trompetă suna deşteptarea, iar începînd de pe la 8 începeau să se ridice. Şi din ele începeau să sară, unul cîte unul, soldaţii. Paraşutele lor, albe sau negre, arareori în culori, începeau să se desfacă asemenea unor picături din ce în ce mai mari, în timp ce mă aşezam pe parchet, în faţa peretelui de geam care dădea înspre munte şi bază, să-mi beau cafeaua de dimineaţă şi să mă bucur de verdele munţilor. În primele zile, simţeam prezenţa militară într-un fel prea de tot prezent, eram obişnuit ca muntele coreean să fie populat de altceva, de oameni care merg la sfîrşit de săptămînă cu familiile sau în cluburi montaniarde, muntele de plăcere şi meditaţie. Cu timpul, începusem să mă obişnuiesc cu ele, şi le priveam fără nici un fel de încărcătură militară, pur şi simplu ca pe un tablou, de la distanţă. Nici această imagine nu avea să rămînă doar o imagine.

Înainte să ajung în Coreea, primul lucru asupra căruia mi se atrăgea atenţia era situaţia de securitate instabilă a peninsulei. Nici eu nu eram de tot liniştit, dar cum voiam atît de tare în acel moment să părăsesc România, posibilitatea ameninţării locuirii într-o zonă cu un risc geopolitic ridicat era mult împinsă în spate. Prezenţa armatei americane şi, mai ales, ameninţarea constantă a Nordului păstrau însă o umbră militară inevitabilă. Şi totuşi… 

Împrejurările, viaţa şi ritmurile ei citadine coreene m-au făcut să am unele întîlniri cu cîţiva americani detaşaţi în Coreea. Nu i-aş numi soldaţi din prima. Se înrolaseră în armată, deşi nu o afirmau explicit întotdeauna, din cauze socio-economice. Pentru mulţi, armata era cea mai la îndemînă ocazie pentru a-şi continua studiile. Ştiau că au de mers oriunde îi va trimite comandamentul central, unii aveau deja duble stagii în Afganistan sau Irak, sau plecau din Coreea într-un post mai neproblematic, ca o gratificare, în Germania sau Italia. Cînd nu participau la exerciţii militare de amploare, ieşeau seara în cartierul Itaewon şi se comportau ca orice alt expat, în timpul liber, în Coreea. Singurul indiciu că erau soldaţi era dat de patrula militară americano-coreeană care făcea ronduri seară de seară prin pub-urile locale, interogînd vreo şăpcuţă hip-hop sau vreo frizură

Unii mai cauzau probleme, unele grave, dezavuate, la cel mai mic semn de dezordine, de o stîngă locală foarte vocală. 

Toţi băieţii coreeni fac armata doi ani. Dacă provin din familii monoparentale sau în alte situaţii speciale, sînt scutiţi de serviciul militar propriu-zis, fiindu-le atribuit un serviciu în folosul comunităţii, de obicei în spitale sau în folosul persoanelor nevoiaşe. În armată merg şi toate vedetele locale, indiferent de cît de mare le este succesul. Serviciul lor militar, în ţara

, e ca un serial pop. „Oare ce o fi mai făcînd Rain (Bi) azi? L-or fi tuns? Cum arată fără plete?“, se întrebau fanele în seriale de comentarii online. Am cunoscut o singură vedetă pop coreeană în serviciu militar, tenor, pe durata serviciului, în corul armatei. În conversaţia cu necoreenii prezenţi la eveniment, era foarte deschis, se plîngea că armata îi cam foloseşte imaginea şi că nu e plătit pe cît ar trebui, dar că, deh, înţelege.

Studenţii coreenii pot alege să meargă în armată oricînd în primii doi ani de facultate. Înainte de a pleca, băieţii organizează un fel de petrecere, „Ia-ţi, băiete, ziua bună“, cu colegii mai mari care au trecut prin asta. Şi au prin ce trece. În 2010, nord-coreenii au bombardat o insulă în sud, au scufundat o navă, deşi nu au recunoscut. Se strîng într-un loc, închiriază de obicei o cabană şi petrec de ducă. După ce se întorc din armată nu ai cum să nu remarci schimbarea. Din băieţii-

care erau înainte, se întorc toţi ceva mai gravi, dar cu o ambiţie şi mai mare de a-şi termina studiile cu bine sau de a cunoaşte lumea din afara Coreei. Merg în afară, călătoresc, îşi completează studiile prin burse sau plătindu-şi-le. Sînt foarte îngrijoraţi că au rămas în urmă faţă de colegii lor şi adeseori repetă unele cursuri din primii anii, deşi le absolviseră în prealabil cu note bune. În campus, după sistemul american ROTC, unii studenţi fac universitatea în armată şi devin ofiţeri, după un proces de selecţie destul de riguros. După terminarea stagiului propriu-zis, sînt obligaţi să participe la exerciţii periodice, pe care le tratează, cu cîteva seri înainte, printr-o doză masivă de voie-bună între foştii recruţi. 

La un moment dat, am primit un e-mail de la unul dintre studenţi. În e-mail spunea, printre saluturile politicoase, aşa: „În vinerea trecută, merg la SWTG, e lîngă casa dumneavoastră. Merg pentru cădere din cere (…?) cu paraşuta. Ştiţi, în fiecare merg la acolo, pot să văd casa dumneavoastră. (…) Scuzaţi-mă;;;; pot să amintesc bine limba română, dar scriu harnic“. 

Acest articol nu e, nici pe departe, o pledoarie pentru vreun soi de militarism. Nu mi-aş fi permis niciodată, însă, să-i întreb pe studenţii mei despre motivaţiile şi gîndurile lor legate de armată. În Coreea, pur şi simplu, aşa este.