Acasă la profesorul khmer, într-un vilvil
„The school isn’t there anymore, it moved over here“, îi aud foarte clar vocea puternică, venind din spatele bicicletei. Mă întorc din şa cît să văd un bărbat pe la vreo 45-50 de ani, slăbuţ ca un paing, cu părul grizonant, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri lejere, bermude asortate şi nişte şlapi albi, cam feminini. Mă cerceta atent, părea bănuitor şi lăsa vaga impresie că rolul lui era să stea acolo, lîngă acel gard de piatră, ca să redirecţioneze privirile trecătorilor pe unde trebuie. Afară era o iarnă toridă cambodgiană, pe stradă unde mă aflam mirosea a încins, se asfalta de zor.
Siem Reap e un
. Un „scurt“ de la
cum îi zic acestui tip de aşezare, oraş-interfaţă, indefinit situat între sat şi oraş, ca mai în tot Estul recent, încropit din nevoi economice, cu hoteluri lucioase în mijlocul prafului şi al pereţilor de chirpici (din lemn de cocotieri, în cazul de faţă). Strada pe care mă aflu, vedeam, transpirat şi topit de căldura din mijlocul betonierelor şi al nivelatoarelor, e avansată bine în procesul de vilvilficare. Spre deosebire de restul caselor de la marginea Angkor-ului, are case mari din cărămidă, terasate, garduri solide de piatră, colorate. De fapt, văzut dinspre extraterestrul Ankor, tot Siem Reap-ul pare o imensă mahala parfumată, care a dat în clocot şi s-a lăţit cald, peste propriile-i aşteptări.
Ca să ajung la strada aceasta, cotisem dreapta peste rîul Siem Reap, pe un podeţ care separă lumea făţuită a circuitului turistic clasic – cu palmieri şi gazon aşezat colonial, ca într-o amiază înstărită şi leneşă, la Indiile din
sau
,
– de lumea locală, a căsuţelor fragile dintre cocotieri. Doar ochindu-le, şi nu poţi decît să speri că nu le va vizita niciodată un vînt mai puternic. Aici, vilvilul e prezent, citadin, prin palmieri şi rural prin cocotieri, aşa cum teii şi nucii trasează geografii urbane prin alte spaţii estice.
Aşadar, mă uitasem, înţelegeam, la gardul „vechii şcoli“. O curticică lăsată într-o paragină gravă, punctată de pîlcuri de gunoaie, dar care mai păstra încă pe ziduri urme colorate, în forma unor steaguri pictate ori mesaje-
, din entuziasmul voluntarilor care lucraseră la ea. Şcoala nouă era în spatele acestei priviri, jumătate osoasă, jumătate zîmbitoare. Mă invită politicos înăuntru. O curte dreptunghiulară, mare, în jurul unei case solide. De jur-împrejurul ei, în construcţie, făcute şi acestea tot cu ajutorul voluntarilor internaţionali – le vezi amprentele optimiste pe ziduri –, cîteva pavilioane neterminate. În curte, pomişori şi găinile Pixar, de Asie de Sud-Est, nişte rachete rahitice, alergînd beleuze, îndeajuns de amuzante pentru o înveselire pe fast-forward.
Aflu că e directorul acestei şcoli – de fapt, una de după-amiază, făcută cu ajutorul ONG-urilor –, că a hotărît să mute şcoala veche în curtea proprie (ogradă e aici chiar termenul fără rest, sînt convins că are sensul şi în limba khmerilor), pentru că e mai mult spaţiu. Şcoala era încă în construcţie, dar copiii erau prezenţi, veseli şi complet nepăsători la vizita inopinată a străinului, la o oră de matematică. Profesorul khmer din faţa mea pare un om muncit, trecut prin multe. Îmi povesteşte, în ritm liniştit, despre îmbinările de bîrne de la acoperiş, de cele două tipuri de lemn folosite, de cît îl costă, de birocraţie, de lipsa profesorilor – cei mai mulţi voluntari, unii expaţi, care „fac“ mai multe şcoli/temple deodată. Dar nu-mi cere donaţii, spre deosebire de călugării budişti. Vocea lui are eleganţa nuanţelor din tonul calm de profesor bun.
Între două detalii tehnice, îmi spune că ce văd dincolo de sălile de curs în construcţie, dincolo de gard, pe cîmpul unde acum sînt cîteva case, acolo a urmărit înspăimîntat, pe cînd era copil, cum o bună parte din familia sa era ucisă în timpul genocidului din vremea lui Pol Pot. El s-a ascuns şi a scăpat. Din nou, tonul lui nu e grav, nu implică nimic mai mult decît aceste calme cuvinte descriptive, nici un rest patetic, nici un semiton în plus.
Pentru o clipă, m-am gîndit că tonul e exersat, o poveste livrată împachetat şi cu toate şnururile trase, pentru străini. Mi-am dat seama că mă înşelam, în momentul în care m-a invitat să iau loc pe o mică platformă, lîngă un cocotier, în care s-a căţărat ca o felină şi de unde a coborît cu o nucă de cocos proaspătă. A început să o pregătească cu dexteritate, mînuind un satîr destul de înfricoşător. Degetele lui puternice ţineau nuca de cocos, iar satîrul aluneca fără nici un pericol pe lîngă ele, în tăieturi punctuale, pînă la capăt, întocmai precum trecuse vocea lui elegantă, un pic mai devreme, peste gardul trecutului.
Ne-am aşezat şi am început să vorbim, un ceas bun, despre şcoală, despre ce îl ţine să fie profesor în continuare, deşi îi e foarte greu, aceeaşi veche poveste estică, cu tranziţia cambodgiană, mă întreabă şi pe mine ce fac, cum mă descurc, cum a fost şcoala în România după comunism. Visul lui e să termine de construit clasele, oricum, rata abandonului, din motive economice, e enormă, aşa că se bucură că destul de mulţi copii frecventează orele suplimentare. E zîmbitor şi animat, se vede că îi place ce face. La sfîrşit, deschide larg mîna şi îmi spune, zîmbind profesoral, o poveste budistă despre semnificaţia fiecărui deget, fiecare simbolizînd o valoare morală. Nu o mai reţin exact, am notat-o pe undeva, dar ţin minte că morala era una simplă, de anduranţă şi speranţă. Mă uitam la mîna lui larg deschisă deasupra pămîntului din bătătura asta şi mi-am zis că a lăsat deja aici, în bătătura asta, nişte amprente bune, nici n-ar trebui să mai povestească prea multe.
Din nou pe bicicletă, la doar cîteva case mai în jos, ajung în faţa uneia mult mai făţoase, impozantă de-a dreptul, cu steaguri oficiale atîrnînd corect peste gard. Cu numele curicular care trebuie, din agenda experţilor în educaţie, „Quality Learning International School“, adresă web şi porţile larg închise.
Foto: B. Tănase