Acasă la profesorul khmer, într-un vilvil

Publicat în Dilema Veche nr. 573 din 5-11 februarie 2015
Acasă la profesorul khmer, într un vilvil jpeg

„The school isn’t there anymore, it moved over here“, îi aud foarte clar vocea puternică, venind din spatele bicicletei. Mă întorc din şa cît să văd un bărbat pe la vreo 45-50 de ani, slăbuţ ca un paing, cu părul grizonant, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri lejere, bermude asortate şi nişte şlapi albi, cam feminini. Mă cerceta atent, părea bănuitor şi lăsa vaga impresie că rolul lui era să stea acolo, lîngă acel gard de piatră, ca să redirecţioneze privirile trecătorilor pe unde trebuie. Afară era o iarnă toridă cambodgiană, pe stradă unde mă aflam mirosea a încins, se asfalta de zor. 

Siem Reap e un

. Un „scurt“ de la

cum îi zic acestui tip de aşezare, oraş-interfaţă, indefinit situat între sat şi oraş, ca mai în tot Estul recent, încropit din nevoi economice, cu hoteluri lucioase în mijlocul prafului şi al pereţilor de chirpici (din lemn de cocotieri, în cazul de faţă). Strada pe care mă aflu, vedeam, transpirat şi topit de căldura din mijlocul betonierelor şi al nivelatoarelor, e avansată bine în procesul de vilvilficare. Spre deosebire de restul caselor de la marginea Angkor-ului, are case mari din cărămidă, terasate, garduri solide de piatră, colorate. De fapt, văzut dinspre extraterestrul Ankor, tot Siem Reap-ul pare o imensă mahala parfumată, care a dat în clocot şi s-a lăţit cald, peste propriile-i aşteptări. 

Ca să ajung la strada aceasta, cotisem dreapta peste rîul Siem Reap, pe un podeţ care separă lumea făţuită a circuitului turistic clasic – cu palmieri şi gazon aşezat colonial, ca într-o amiază înstărită şi leneşă, la Indiile din

sau

,

– de lumea locală, a căsuţelor fragile dintre cocotieri. Doar ochindu-le, şi nu poţi decît să speri că nu le va vizita niciodată un vînt mai puternic. Aici, vilvilul e prezent, citadin, prin palmieri şi rural prin cocotieri, aşa cum teii şi nucii trasează geografii urbane prin alte spaţii estice.

Aşadar, mă uitasem, înţelegeam, la gardul „vechii şcoli“. O curticică lăsată într-o paragină gravă, punctată de pîlcuri de gunoaie, dar care mai păstra încă pe ziduri urme colorate, în forma unor steaguri pictate ori mesaje-

, din entuziasmul voluntarilor care lucraseră la ea. Şcoala nouă era în spatele acestei priviri, jumătate osoasă, jumătate zîmbitoare. Mă invită politicos înăuntru. O curte dreptunghiulară, mare, în jurul unei case solide. De jur-împrejurul ei, în construcţie, făcute şi acestea tot cu ajutorul voluntarilor internaţionali – le vezi amprentele optimiste pe ziduri –, cîteva pavilioane neterminate. În curte, pomişori şi găinile Pixar, de Asie de Sud-Est, nişte rachete rahitice, alergînd beleuze, îndeajuns de amuzante pentru o înveselire pe fast-forward.  

Aflu că e directorul acestei şcoli – de fapt, una de după-amiază, făcută cu ajutorul ONG-urilor –, că a hotărît să mute şcoala veche în curtea proprie (ogradă e aici chiar termenul fără rest, sînt convins că are sensul şi în limba khmerilor), pentru că e mai mult spaţiu. Şcoala era încă în construcţie, dar copiii erau prezenţi, veseli şi complet nepăsători la vizita inopinată a străinului, la o oră de matematică. Profesorul khmer din faţa mea pare un om muncit, trecut prin multe. Îmi povesteşte, în ritm liniştit, despre îmbinările de bîrne de la acoperiş, de cele două tipuri de lemn folosite, de cît îl costă, de birocraţie, de lipsa profesorilor – cei mai mulţi voluntari, unii expaţi, care „fac“ mai multe şcoli/temple deodată. Dar nu-mi cere donaţii, spre deosebire de călugării budişti. Vocea lui are eleganţa nuanţelor din tonul calm de profesor bun.  

Între două detalii tehnice, îmi spune că ce văd dincolo de sălile de curs în construcţie, dincolo de gard, pe cîmpul unde acum sînt cîteva case, acolo a urmărit înspăimîntat, pe cînd era copil, cum o bună parte din familia sa era ucisă în timpul genocidului din vremea lui Pol Pot. El s-a ascuns şi a scăpat. Din nou, tonul lui nu e grav, nu implică nimic mai mult decît aceste calme cuvinte descriptive, nici un rest patetic, nici un semiton în plus. 

Pentru o clipă, m-am gîndit că tonul e exersat, o poveste livrată împachetat şi cu toate şnururile trase, pentru străini. Mi-am dat seama că mă înşelam, în momentul în care m-a invitat să iau loc pe o mică platformă, lîngă un cocotier, în care s-a căţărat ca o felină şi de unde a coborît cu o nucă de cocos proaspătă. A început să o pregătească cu dexteritate, mînuind un satîr destul de înfricoşător. Degetele lui puternice ţineau nuca de cocos, iar satîrul aluneca fără nici un pericol pe lîngă ele, în tăieturi punctuale, pînă la capăt, întocmai precum trecuse vocea lui elegantă, un pic mai devreme, peste gardul trecutului.

Ne-am aşezat şi am început să vorbim, un ceas bun, despre şcoală, despre ce îl ţine să fie profesor în continuare, deşi îi e foarte greu, aceeaşi veche poveste estică, cu tranziţia cambodgiană, mă întreabă şi pe mine ce fac, cum mă descurc, cum a fost şcoala în România după comunism. Visul lui e să termine de construit clasele, oricum, rata abandonului, din motive economice, e enormă, aşa că se bucură că destul de mulţi copii frecventează orele suplimentare. E zîmbitor şi animat, se vede că îi place ce face. La sfîrşit, deschide larg mîna şi îmi spune, zîmbind profesoral, o poveste budistă despre semnificaţia fiecărui deget, fiecare simbolizînd o valoare morală. Nu o mai reţin exact, am notat-o pe undeva, dar ţin minte că morala era una simplă, de anduranţă şi speranţă. Mă uitam la mîna lui larg deschisă deasupra pămîntului din bătătura asta şi mi-am zis că a lăsat deja aici, în bătătura asta, nişte amprente bune, nici n-ar trebui să mai povestească prea multe.  

Din nou pe bicicletă, la doar cîteva case mai în jos, ajung în faţa uneia mult mai făţoase, impozantă de-a dreptul, cu steaguri oficiale atîrnînd corect peste gard. Cu numele curicular care trebuie, din agenda experţilor în educaţie, „Quality Learning International School“, adresă web şi porţile larg închise. 

Foto: B. Tănase

Cea mai bună parte din noi jpeg
Și dacă nu o să se termine?
Sperăm că celălalt ne va accepta cu toate bandajele noastre.
Zizi și neantul jpeg
Ploi
Eram, se poate spune, invincibilă cu armura asta de plastic: torentele și bulboanele nu mă puteau doborî.
E cool să postești jpeg
Noile adicții ale adolescenților
Sînt aceste nevoi satisfăcute prin adicții? Doar temporar, însă efectele sînt copleșitoare.
p 20 Breugel, Ispitirea Sfintului Anton (detaliu) jpg
Literatură și experiență mistică
Cuvîntul poetic asigura această trecere din „mediul exterior” în „mediul interior”.
foto BTC DV bis jpeg
De ce blîndețea?
E aici ceva din alchimia virtuții la fel de veche ca natura umană.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe lîngă ofertele de serviciu, la mica publicitate apar uneori (ca în ziarul Libertatea de vineri, 24 martie 2023) și oferte matrimoniale: „DOMN București doresc doamnă 70 ani pt. a îi oferi feeria vieții“. De nerefuzat. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Iubirea e testul pentru curaj
Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.
Zizi și neantul jpeg
Stradale
Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce șanse are copilul ăsta?
Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta.
E cool să postești jpeg
Simțire fără rațiune
„Azi, rețelele de socializare au impus emoția, în detrimentul rațiunii”
p 20 Minastirea Sfintul Mihail, Kiev WC jpg
Diferite diversităţi religioase
Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor.
Theodor Pallady jpeg
Religia în școală, o veche poveste
După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
L-am rugat pe Siri (aplicația cu funcție de „asistent personal”) să-mi spună istoria controversatei aplicații TikTok.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.

Adevarul.ro

image
Regrete printre românii care au trecut la Hidroelectrica. Au fost atrași cu un preț mic, dar situația se schimbă
Cele mai multe contracte expiră în curând, iar oamenii se plâng că nici măcar nu au fost notificați de furnizor.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.