Estrada Carnaval la Busan

Uneori e mai uşor să te vezi la Busan cu un prieten din România decît la Bucureşti. Aflu de la fostul meu coleg din facultate şi criticul de film Mihai Fulger că urma să vină la festivalul de film din oraşul coreean, BIFF, cel mai mare festival de filme asiatice, şi stabilim o întîlnire. Ajung în ultima zi a festivalului, e o toamnă liniştită, sudul peninsulei e încă sub un soare cald. KTX merge ca de obicei ca uns, ajung la timp la hotelul de lîngă plaja Haeundae, cea mai mare a oraşului. 

„Hai cu mine la ceremonia de închidere.“ Nu prea vreau, nu-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala. „Hai, nu te mai codi, că nu ne mai găsim uşor după aia.“ Ne urcăm în autocarul rezervat juriilor festivalului, autocarul tipic coreean, ultimul răcnet tehnologic, împodobit cu perdeluţe şi şnuruleţe mov, stil milieu în geam. Autocarul-sufragerie – îl vezi peste tot în Coreea de Sud, pentru că nu se călătoreşte niciodată fără un sentiment de acasă împachetat în detalii recognoscibile. Are un aer clar de confort urban mic-burghez optzecist,

, de care nu prea m-am mirat niciodată. E epoca în care Coreea de Sud a început să muşte ca tigrul din prosperitatea economică, iar cei care atunci au muncit la asta îşi iau acum partea leului, cu tot cu estetica aferentă. Autostrăzi impecabile, haşurate şi împărăţite fosforescent de aceste autocare încărcate de

şi

ornaţi cu cozoroace de plastic, distrîndu-se cu reţetă. Le-a arătat ironic Psy în „Gangnam style“, sînt deja un arhetip al călătoriilor locale. 

În fine, ajungem. Ei, dar autocarul cu şnuruleţe opreşte nici mai mult, nici mai puţin decît în faţa covorului roşu. De-o parte şi de alta a celui mai lat covor pe care l-am văzut vreodată, aliniaţi de ţipete extaziate, şiruri groase de fani. Îngheţ. „Nu cobor nici mort!“ „Hai, mă, că e

!“, îl aud dintre chicote pe Mihai. Mă uit să văd dacă am pantofii curaţi, dintr-un reflex tîmp. Coborîm, o luăm soldăţeşte spre intrare, eu încercînd să-mi dresez din mers paşii. Ţipete, flash-uri, dat din mîini ca roboţeii. Ajungem în faţa oficialităţilor, primarul şi soţia în

, saluturi cordiale, zîmbete de vanilie. „Hai că am scăpat doar cu un kilogram în minus, fu de bine“, îmi zic, odată ajunşi în interiorul clădirii festivalului. „Eu o iau pe aici“, îi spun amicului meu, arătînd în direcţia opusă locului către care erau dirijate VIP-urile, tu te duci în treaba ta, ne vedem după.“ „Nu, că ne pierdem, n-am telefon, cum ne vedem în marea asta de oameni după? Hai cu mine, stăm în faţă, se termină, n-are ce să mai fie.“ Mda, n-are ce să mai fie, într-adevăr… Ajungem în faţa unor uşi culisante. Unul dintre organizatori începe verificările de pe o listă pe care eu, fireşte, nu apar. Fibrilaţii, din nou. „Ce să le zic că sînt?! Vezi, dacă m-am luat după tine?!“ Exuvii în floare. Gentil, Mihai le zice că-s cu el, zic şi eu că-s ceva-ceva din branşă şi se deschid uşile. Nu s-ar mai fi deschis… 

Un zid de fotografi pe o estradă, noi la zidul cu logo-ul festivalului, blitz-uri ireale, zîmbete tîmpe. Iar de acolo, într-un crescendo ireal, o luăm pe o estradă de vreun metru înălţime, prin mijlocul spectatorilor, cea mai lungă estradă din lume, cu numele noastre anunţate şi cu feţele lăţite pe cele două ecrane gigant de-o parte şi de alta a scenei. Nici dacă s-ar fi aşezat la aceeaşi masă cei mai aprigi romancieri postmodernişti nu ar fi tăiat o scenă de un atare carnavalesc. Nişte perfecţi anonimi, faţă în faţă, ochi holbaţi de şocul momentului în ochi ireali de extatici, ţipete, urlete şi tot ce-mi trece prin minte e un „Şi dacă nu ar scoate nimeni nici un sunet, cum am merge zecile astea de metri?“. Le-aş face şi eu o poză, dar nu găsesc curajul să scot aparatul.

Ajungem la scaune, ne prăbuşim în rîsete isterice, se termină ceremonia şi, în sfîrşit, plecăm în oraş la o bere. Oraşul e ireal de gol pentru standardele coreene, găsim un pub american pe undeva pe lîngă plajă şi doi coreeni ne invită să jucăm un

cu ei. Ei, în plin

de adrenalină şi competiţie. Mihai le mai face faţă, eu încă zac în mine, în teorii despre ceea ce tocmai se petrecuse. A doua zi mergem să vizităm bienala 2010 de artă contemporană. În faţa muzeului, un imens

din fibră de sticlă stă adecvat, rezumînd alb 24 de ore de carnaval în ţara celebrităţii de 15 minute, în interfeţe dintre cele mai moi. N-am apucat să văd nici un film atunci, dar a fost ca şi cum am fi fost într-unul destul de comic.   

Foto: B. Tănase