Vertigo de călător

„Hoinar eşti doar singur,
în doi te duci mereu undeva.“ – Madeleine, în Vertigo de Hitchcock

Stereotipia „turistului japonez/asiatic“ – în sunet de ţac-ţac fotografic – e atît de secol 20, încît îmi pare, cu tot cu inocenţa care îl însoţeşte, un desen animat alb-negru. Grupuri-grupuri care ar invada nediferenţiat, în paşi de metronom minimalist, lenea unor piaţete însorite din Mediterana, s-ar proiecta în asepticul modernist al vitrinei piramidei de la Luvru ori s-ar face ciuturi, într-o zi cu ploaie newyorkeză, pe lîngă statuia Libertăţii, e azi, în timpul detaliilor, o imagine nedreaptă. Turismul de masă e, de mult timp, imaginea standard a globalizării, dar şi aici, asiaticii au fost printre primii.

Aşa cum l-am înţeles eu, modul cel mai est-asiatic de a călători e în solitudine, pe înălţimi, şi are o mare legătură cu iubirea pe care o poartă munţilor. Dacă nu sînt înconjurate de munţi (marea majoritate), oraşele asiatice pe care le-am vizitat păstrează oricum o neîntreruptă nostalgie a muntelui, de care se tratează, cum ştim, prin artă. De la şirul de linii ondulate, avangardist schiţate în stampe, la forma acoperişului pagodelor, ori la ritualul de a aşeza pietricică peste pietricică, pentru a alcătui, în jurul templelor, un turnuleţ al dorinţelor şi al rugăciunilor nespuse, sau chiar prin modul de a aşeza adeseori mîncarea, meticulos, în mici straturi geologic-culinare, colorate, de carne şi legume cu baza de orez, toate înregistrează silenţios nostalgia muntelui. Ei o ştiu de la Buddha, poziţia lotus e un munte în miniatură.

Cînd serviciul le este prea apăsător, cînd ierarhia şi datoria devin prea sufocante, mulţi fac precum prietenul meu Ji Hoon sau ca unii dintre foştii mei colegi de la universitate, merg seara sau în pauza de prînz, singuri, pe munte. Întotdeauna repede, fără vorbe, pentru a ajunge la cele cîteva minute de solitudine respectuoasă a înălţimilor. Nu pentru belvedere, bună de o nouă captură fotografică, nici pentru aroganţa juisantă de a avea „lumea la picioare“, ci, dimpotrivă, pentru a exersa, igienic, trecătorul. Dacă merg în doi, în trei sau în cît se suportă această solitudine pentru fiecare, nu merg decît în tăcere. Doar la coborîre, aşa cum se face în toţi munţii din lumea aceasta, vorbesc un pic, pentru că trebuie să salute pe cei care urcă. Solitudinea de călător asiatic e şi a tinerilor. Cei mai mulţi, în funcţie de bugetul fiecăruia, merg, de la cîteva zile la cîţiva ani, în străinătate sau în alt oraş, pentru a se integra mai bine, la întoarcere, în forfota nemiloasă a cotidianului local.

Aşa că, dacă mergeţi în Asia de Est, sau în orice alt colţ de lume, nu rataţi o urcare pe muntele de lîngă acel oraş. Sau pe orice ar putea aminti de asta:

Scările. Din nenumărate puncte ale Seulului, scări elegante de lemn sau mici buturgi aşezate în trepte te însoţesc pînă la un punct de minimă rezistenţă fizică şi grijă faţă de timpul călătorului. Drumul e presărat cu pomişori tunşi rotund şi tufe de azalee, mici lacuri cu peşti roşii, stînci care au trecut de fazele inferioare ale preselecţiei natural-estetice, oameni zîmbitori. Scări colorate, pe străduţe întortocheate, pe lîngă ziduri şi pe sub balcoane cu rufe, cu graffiti sau fără. Scările de incendiu, din fier, intermediare şi fragile. Cînd se termină scările, începe cu adevărat muntele, sau, după caz, oraşul. Nu ştiu, dar oraşul care nu mai are măcar o străduţă cît de mică în scări, măcar cîteva trepte, duce cu sine o iremediabilă tristeţe.

Balcoanele. Nu e de ratat, în nici o călătorie, oraşul privit de la un balcon. Fireşte, de pe balcoanele private se vede oraşul în ritmul lui cel mai intim, dar pentru asta trebuie să locuieşti un pic mai mult acolo sau, mai ales, să-ţi faci cunoştinţe (foarte) trecătoare, şi nu toţi avem ştiinţa exersării acestui farmec irezistibil. Oraşul, în balconul din dimineaţa de după, e o formă de călătorie care cu greu poate fi egalată în intensitate. Sau, dacă nu şi nu, măcar împingeţi paturile de hotel lîngă geam. Sau staţi în faux-balcoanele de la un jazz-bar (mai ales în Asia de Est şi Americi). Vocile care urcă de jos vin cu o reconfortantă ficţiune imaginabilă.

Podurile, pasarelele, frînghiile de rufe între clădiri, acoperişul templelor (doar la Angkor Wat). Se văd cel mai bine de la o distanţă fotografică, dar fără aparat. Pe templele de la Angkor sau pe vîrful pagodei au dreptul natural să se urce doar maimuţe ori nişte năluci în cearceafuri albe.

Restaurantele top-clouds, turnurile de televiziune, lifturile exterioare de sticlă. În Asia de azi sînt de neocolit. Reci, high-tech, de o eleganţă sfidătoare, care îţi plesnesc imperial simţurile cu podele de sticlă prin care vezi oraşul doar în culori şi forme impresioniste şi îţi verifică foarte eficient sentimentul personal al trecutului. (Liftul de la MNAC din Bucureşti ar trebui, cu priveliştea pe care o desenează, să fie de neocolit în ghidurile turistice ale acestui fabulos oraş.)

Mormintele (în Coreea). Aşezate invariabil în panta domoală a munţilor, în mici poieniţe unde soarele poate intra nestingherit, în forma integrată în peisaj a unor movile semisferice, sînt cele mai liniştite forme de artă locale. De obicei sînt două, iar această călătorie nu mai e de mult o hoinăreală, duce undeva. Sau cel puţin au în faţă o perspectivă bună. 

Foto: B. Tănase