Călugării Sol Hill

Eram obişnuit din Coreea, ori de cîte ori eram în preajma unui templu budist, să nu-mi fie prea uşor să văd, chiar şi în incinta acestuia, călugări. Or, dacă îi zăream, să fie pentru o fulgurantă impresie, întotdeauna foarte sobră. În ţara în care şi pietrele zîmbesc, călugării budişti sînt singurii care nu o fac. Aceasta dacă, repet, apuci să îi vezi. Am locuit cîţiva ani buni lîngă un templu sud-coreean, şi mi-a luat cam tot pe atît să-mi dau seama de asta. Recluziunea şi austeritatea le sînt de-a dreptul efigii. Călugări mai poţi vedea, rar, mereu în grabă, trecîndu-ţi iute prin faţa ochilor, dar zîmbetul lor – niciodată, de parcă au făcut vreun legămînt secret să nu contrazică prin nimic griul tăcut cu care sînt înveşmîntaţi. Par toţi cărturari firoscoşi, palizi de la albul pergamentului, gata să-ţi semnaleze că le-ai deranjat decorul doar printr-o foşnire mai aprigă de robă apretată. Un templu coreean pare invariabil o grădină bine orînduită a unei biblioteci cu manuscrise rare.

Nici o problemă de acest gen cu călugării thailandezi, laoţieni sau cambodgieni. Ei nu suferă deloc de religiozitatea penumbrei. Wat-ul theravada – templul budist sud-est asiatic – e tot un umblet, un zumzet, un furnicar. Dar nu numai în temple. Sînt peste tot, în număr mare, singuri, în şir indian sau în grupuri, în procesiune solemnă sau la adunat de bani în bocceluţe pentru temple, prin pieţe prăfuite sau pub-uri turistice, în schimbul unor nazale incantaţii. Desculţi sau în sandale precare, îi distingi de departe prin portocaliul pînzei înfăşurate sumar şi zîmbetul în raze cu care te înconjoară. Căci nu, nu se ascund, ba dimpotrivă, sînt cei mai dornici de conversaţie dintre localnici. De ieşi cu bicicleta pe străzile ploioase ale Vientian-ului, ori de-a lungul picturalului Mekong, de mergi în bazaruri kitschioase, de stai pe treptele dezafectate şi ameţitoare ale Angkor-ului, ori în centralul Wat Phra Kaew, templul lui Buddha de Smarald din Marele Palat al Bangkok-ului, se oferă imediat să-ţi fie umbră plăcut conversaţională.

Fiecare are o poveste pe care şi-o narează cu vagi inflexiuni melodramatice, dar cu intens căutate accente englezeşti. Afli tot despre viaţa lor din primele trei fraze – cam toţi din familii foarte nevoiaşe, care au ales călugăria dintr-un unic motiv: accesul la o minimă educaţie. Nici unul dintre cei cu care am discutat nu mi-a pomenit nici măcar într-o semisilabă de vreunul dintre cele Patru Nobile Adevăruri, dar am vorbit mai tot timpul voios despre achiziţii ale englezei colocviale ori de diferenţele în gadget-uri cu care turistul occidental pornit în elan exotic se înconjoară. Tineri fireşti, egali cu vîrsta lor. Are să stea cu mine mult timp de acum înainte imagea apusului de soare pe dealul Phu Si din Luang Prabang, deasupra templelor acoperite de o culoare oranj incandescentă, coborîtul pe înserat printre mici altare semnalate de lumînări şi înfiorarea picturală adiacentă care ne cuprinsese, contrazisă în cel mai haios şi firesc mod cu putinţă de grupul vesel de călugări tineri, întîlnit după un colţ. La incantaţiile noastre de „ah & oh“ în faţa explicitului exotic al unui lămpaş de piatră, iluminat, ori al vreunui demi-decor zen, băieţii au rămas mai imuni decît piatra de care ne exaltam atîta, au scos rapid un manual de engleză făcut chiar de ei, colaj de imagini lipite şi texte şi exerciţii transcrise, dicţionare improvizate şi, după cîteva încercări, au reuşit să frazeze clar şi la obiect: „Do you have a laptop to send for us?“ Ba unul a încercat şi varianta în spaniolă, învăţată tot aşa. Am avut curiozitatea să intru în şcolile din curtea templelor. O tablă simplă, liste lungi de conjugări şi fraze-model în engleză, pe foi aşezate pe pereţii mizeri, şi nişte mese care i-ar fi făcut nostalgici şi pe monitorii lui Creangă. Printre pensionarii nemţi din curtea templelor, ieşiţi cu şevaletul, ca nişte mici foci somnolente în apusul de pictură academistă, al malurilor Mekong-ului, tinerele robe portocalii se mişcă repede, dornice să prindă cît mai mult din paşaportul lingvistic spre o viaţă mai bună.

Unii sînt şi mai ambiţioşi. Cînd l-am cunoscut pe San Van, tînăr călugăr budist cambodgian, acesta nu avea încă MBA-ul în management de la universitatea locală, cu nume predestinat – Build Bright. Planurile pentru asociaţia sa de întrajutorare a copiilor defavorizaţi, a femeilor şi a celor cu dizabilităţi (Cambodian Buddhism Association for Vulnerable Children) erau încă la început, iar site-ul care o promova era încă în construcţie. Dar el ştia foarte bine ce voia. Mă uit la site-ului lui acum şi mă minunez de cîte a putut face în aproape doi ani, dintr-o chilie precară, de la un monitor de muzeu tehnologic.

Dacă m-ar întreba cineva care este cuvîntul care ar caracteriza cel mai bine Asia budistă azi, aş răspunde că e „repede“. Totul trebuie făcut repede-repede – ppali-ppali, cum ar zice coreenii, mai ales cînd vine vorba de educaţie. Singura tuşă care se vede distinctiv din această intensitate este dată de pasiunea şi lipsa de blazare cu care o fac. Fîlfîitul robelor, gri sau portocalii, în goana după educaţie, nu poate fi, pentru cineva din afara acestei culturi, o simplă pictură de şevalet, numai bună de pus în rame exotice. E atîta intensitate şi nuanţă, ca într-o imagine de Sol Hill. 

Foto: B. Tănase