Arta în spirală a corporaţiei

Pe dealul din Itaewon, profilat discret pe malul nordic, cel vechi, al fluviului seulez Han, în momentul în care străduţa ia o curbă cît se poate de banală, se află cel mai frumos muzeu pe care l-am vizitat vreodată: Muzeul de Artă Leeum, al companiei Samsung. 

Muzeul e compus din trei clădiri, învecinate cu reşedinţa cu o geometrie simplă, a familiei patronului companiei, şi e construit triadic – corelativ numelui companiei, care înseamnă „trei stele“ în coreeană –, după planurile elveţianului Mario Botta, ale francezului Jean Nouvel şi ale olandezului Rem Koolhaas. Cele două clădiri principale ale sale sînt rezervate una artei tradiţionale – a elveţianului –, care seamănă din exterior cu un banal, provincial castel medieval de teracotă de pe Marte, iar cealaltă – rezervată artei contemporane (a francezului), amestec de sticlă şi paradoxalul oţel ruginit, e concepută – ne asigură o prezentare a arhitectului – să inducă conceptul de infinită succesiune generaţională. Un centru Samsung dedicat copiilor şi educaţiei elitelor, orientat, aşadar, spre viitor – al olandezului – completează declarativ ansamblul. E construit, aflăm uşor redundant de la arhitect, în spiritul unei „arhitecturi care nu arată“. O expoziţie a muzeului e permanentă şi e populată de colecţia privată a familiei Lee, proprietara companiei încă din 1938 (de aici şi numele, „um“ provenind de la „museum“), iar o alta e temporară şi aproape mereu cu tematică identitară. 

Minicomplexul se integrează Rubik unui tipic cartier asiatic de lux – minimalist, punctat la momentul oportun de culori tari, dar integrat cît mai mult naturii din jur. E atît de calm, încît simţi nevoia să îţi scoţi pantofii încă de la intrarea pe stradă. Luxul urban asiatic seamănă cu o frumoasă panglică de mătase, căzută în locuri aspre, amestec de vecinătate a contrastelor şi metalică inadecvare. Scopul muzeului, ne asigură pliantele, e să interpreteze constant tradiţia, să prezinte Coreea, lumii, să fie identitar local şi deschis global, să amestece cît mai muzical liniile între vechi şi nou, şi fireşte, să fie nelipsitul „pod“ între Est şi Vest. Leeum e, în fapt, o solidă declaraţie coreeană de intenţii. E aproape un substantiv comun care desemnează simbolic reţeta succesului în Asia tigrilor economici. 

Înainte de a ajunge un semizeu electronic, Samsung distribuia peşte uscat, tăiţei şi orez. Poate ar fi rămas aşa, sau nu ar mai fi rămas deloc, dacă ierarhia militară sud-coreeană la putere în anii ’60-’80 nu ar fi inventat un fel de sistem al oligarhilor, înaintea postsovieticilor. Companiile mari coreene, de tipul Samsung, LG, Hyundai, fac parte din aşa-numitul sistem chaebol, mari şi ultraramificate sisteme de afaceri, conduse de o familie-clan, legitimat prin descendenţă strict sangvină. În anii ’60, imediat după război, cînd Coreea de Sud era o imensă fotografie sepia rurală, statul asiatic a decis să dreneze resursele de materii prime care veneau, pe filieră americană mai ales, unui grup select de familii, iar acestea trebuiau să le gestioneze astfel încît să se integreze, capitalist, unui plan cincinal elaborat de stat. Deng Xiaoping, conducătorul chinez postmaoist, a avut la îndemînă acest sistem de domesticire politică a capitalismului, cînd a deschis economia Chinei. 

Un parteneriat destul de riscant stat/privat, cu multe sincope morale, a luat atunci naştere, un fel de legitimare asiatică a don-ilor locali, pecetluit de milenara tradiţie a eticii confucianiste şi a regulilor pieţei atent monitorizate. Ori de cîte ori sistemul de ajutor reciproc nu a funcţionat, statul coreean a putut etala presiunea scopurilor comunitare pe care le reprezintă, ori, mai pragmatic, să închidă robinetul împrumuturilor bancare. Spre deosebire de sistemul similar din Japonia, keiretsu, statul sud-coreean nu a permis companiilor chaebol să aibă propriile bănci şi, tot spre deosebire de japonezi, unde America e net mai influentă, nici nu a încurajat o descentralizare a managementului în afara familiilor conducătoare. 

Samsung e chaebol-ul suprem în Coreea şi locul unde mai toţi tinerii coreeni ar lucra. Simţi asta ori de cîte ori vezi că un coreean îşi măsoară simbolic adolescenţa în telefoanele Samsung pe care le-a deţinut şi pe care le păstrează nostalgic în noptieră. Ori cînd lucrezi cu specialiştii regionali ai companiei, tineri ingineri trimişi în ţările cu economie „emergentă“, pentru un an. Compania le oferă totul gratis, iar ei trebuie să înveţe foarte bine limba, pentru a putea să scrie rapoarte săptămînale, un fel de travelog, despre orice ar putea ajuta-o să găsească eficiente soluţii de afaceri pe plan local, de la arhitectura Bucureştiului la merele de Buzău. Dacă un raport din cîteva mii s-a tradus într-o soluţie de afaceri, compania se declară mulţumită. Testul major pe care compania îl aplică la întoarcere este lăsat profesorilor, care evaluează perfomanţele lingvistice şi culturale acumulate. Aşa am constatat că cei mai buni lingvişti coreeni sînt inginerii IT. 

În Asia, totul e plan bine temperat, iar acest plan a reuşit pentru că au îmblînzit dualismul fundamental pe care o societate emergentă îl presupune: nou/vechi, tradiţional/modern, interior/exterior, familar/comunitar, stat/privat. Şi tocmai de aceea, telescopat, legătura între galeriile antagoniste ale Muzeului Leeum se face printr-o scară simplă, albă, în spirală şi cu multe ferestre.

Foto: B. Tănase