Sarmale cu kimchi
„Păi ce, nene? Aşa se face şaşlîcu’?! Ce-i cu maclavaisul ăsta? Şi cît costă! Incredibil!“ Cam aşa părea că spune clientul rus din faţa noastră, în timp ce lăsa să-i cadă moale şi dezabuzat lingura pe muşamaua înflorată a restaurantului uzbek Samarkand. Restaurantul, ca mai toate restaurantele noilor imigranţi, e înghesuit pe o străduţă în competiţie liberă cu strada Sforii din Braşov, lîngă cea mai mare piaţă de bunuri din Seul, Dongdaemun – Marea Poartă de Est. Gestul nemulţumitului client nu mişcă cu nimic sictirul blajin al patronului restaurantului, care îi reumple calm farfuriuţa de plastic, tipică unui aperitiv coreean de restaurant de cartier, cu cîteva murături. Şahriur, patronul uzbek, nu e deloc impresionat. Înghesuitul lui restaurant din „cartierul rusesc“ al Seulului, cu televizor deschis pe canale ruseşti şi cu bere Baltica îndesată lîngă sticle de votcă şi pungi cu ceapă verde, a apărut într-un travelog CNN – se poate vedea din screenshot-ul uşor blurat, aşezat mîndru pe perete – iar el crede reconfortant despre sine că e printre pionierii (dacă nu e chiar primul absolut!) care au introdus carnea de miel în Coreea.
Carnea de miel nu a fost introdusă de uzbeci în Coreea, o avuseseră chinezii în meniu mai de mult, pe nişte ţepuşe făcute pe un mic jăratec, de mîna proprie a clientului. Dar Şahriur trebuie să creadă asta, pentru că altfel nu ar avea ce poveste să spună clienţilor pe care el îi vînează cu adevărat – localnicii.
În Coreea – ca, de altfel, oriunde altundeva –, îmi plăcea să merg la restaurantele imigranţilor de dată mai recentă. Mi se pare interesant să observi concesiile făcute gustului şi manierei locale de a face lucrurile, iar în Coreea reţeta nu e deloc complicată: trebuie să aibă o poveste care să înceapă cu: „noi sîntem primii care“ – noutatea absolută, să fie iute, să fie din belşug şi să fie asezonabile cu specialităţi locale, aici incluzîndu-se de la sine Cass şi Hite, berea locală. Iar dacă mai îmbină şi misteriosul cu niscai doze de umor, fie şi involuntar, e totul perfect. Dar, ca peste tot, ca să poată fi digerată cum se cuvine, noutatea nu trebuie să fie cu totul şi cu totul excentrică. Străinul nu trebuie să fie cu totul extraterestru, că nu cade prea bine la digestie. La începuturile poveştii, pentru coreeni a fost destul de simplu. Toţi caucazienii trebuie că sînt mai întîi oegugin, străinii absoluţi, apoi, în faza mai clarificată a imaginii, trebuie că sînt miguk saram, americani, în aceeaşi măsură uniformizatoare cu care, pentru un european, să zicem, toţi asiaticii sînt „chinezi“. Prilej de firească supărare pentru toate părţile vizate. Ei, şi cu cît reuşeşti să desfaci povestea asta în falduri mai specifice, cu atît capeţi o identitate.
Şahriur o desfăcuse doar pînă la învelişul „rusesc“ al identităţii sale postsovietice, dar numai aşa putea să le îmblîzească gustul şi curiozitatea pentru samsa – pateuri uzbece cu carne. Restaurantele imigranţilor spun destul de multe, cred, despre identitatea permisă şi gradul de toleranţă al unei ţări faţă de aceştia. Cum coreenilor le place foarte mult să mănînce bine, în veselie (cam o treime dintre programele TV locale sînt adresate artei culinare), şi cum cultivă sănătos tradiţia mesei de împăcare (orice stare de tensiune trece dacă ştii să stai la masă cu cineva cu care eşti în – sau pasibil de – dispută), la care se adaugă orgoliul de a dovedi că sînt – spre deosebire de încrîncenatul lor termen de referinţă, japonezii – chiar toleranţi şi deschişi, atunci imigrantului de dată nouă, mai ales celui venit din spaţii estice, îi e mai simplu.
Cu cît ai o identitate mai cu blazon, cu cît ai o poveste verosimilă, amestec de tradiţie, prestigiu şi curiozitate mereu alimentabilă, cu atît bulevardele sînt ale tale în Coreea. Din punctul acesta de vedere, restaurantele americane, chinezeşti, japoneze, franţuzeşti, italieneşti, nemţeşti au de mult locul asigurat în traficul local cu identităţi fusion, stau ferm în panteonul economic al unui cartier precum Gangnam. Cele care nu au ajuns încă acolo sînt îngrămădite pe străduţe dosnice şi aşteaptă cuminţi ieşirea la bulevard, sau, ca restaurantul uzbec, din minicartiere identitare făcute din motive economice. Itaewon, cartierul străinilor, numără restaurante cu specific arab, australian, austriac, brazilian, bulgar, canadian, ceh, grecesc, indian, irlandez, irakian, mexican, nepalez, spaniol, turcesc, toate gestionate de imigranţi. Ca să vîndă bine, bulgarii şi grecii folosesc identitatea „balcanică“, austriecii pe cea „nemţească“, nepalezii pe cea „indiană“.
De ceva vreme, s-a deschis şi un restaurant românesc, care se cheamă, fireşte, Dracula’s Lounge, iar micii, sarmalele, tochitura şi papanaşii din meniu par dintr-un tablou „nemţesc“, teutonic. Noroc cu vinul Vampire şi cu bagheta înmuiată în vinaigrette, cu tuşele, că ai noştri au şi o tuşă franceză în plus pe piaţa integrării locale. Nemaivorbind de acea Bela Lugosi în bordel coloristic de pe pereţi. Patroana româncă e de ceva vreme acolo, ca să ştie cum merge treaba cu deschiderea spre lume a Coreei de Sud, în care modul amestecat al aşezatului mesei poate fi un semn al acceptării de mai tîrziu. N-am apucat să mănînc încă acolo, dar sînt sigur că inimoasa Jeni ar aduce de îndată, pe ritmul jucăuş al dansului Braşoveanca, farfuriuţa cu kimchi, ca să-i tihnească cum se cuvine sarmaua coreeanului. Şi amîndoi ar zîmbi foarte larg şi foarte cald.