Hartă cu numere mari

„Doamnelor şi domnilor, aveţi în faţa atenţilor dumneavoastră ochi comoara naţională numărul 216, Inwanjae ksaedo – Luminiş după ploaie în muntele Inwang, cerneală pe hîrtie. Iar imediat după, puteţi observa comoara naţională numărul 217, Geumgang jeondo – Munţii de diamant, tot a pictorului Jeong Seon, dinastia Joseon, secolul al XVIII-lea.“ Aşa ar putea suna la un muzeu din provincia Kyeonggi a Coreei de Sud un tur ghidat şi nu ar fi prea departe de adevăr. Nu trebuie insistat prea mult, e destul de limpede oricum, coreenii sînt foarte gravi cînd vine vorba de patrimoniul lor. Dar pînă într-acolo încît toate monumentele istorice importante, toate bunurile culturale celebre ale istoriei lor vizibile să fie numerotate, înseriate, ca-ntr-o evidenţă a istoriei scoase din catastife contabile şi muzeificate, parcă nu te-ai aştepta, totuşi.

Venit dintr-un loc unde listele cu patrimoniul care dispare dintr-un oraş sînt mult mai la îndemînă de alcătuit, n-ai cum să nu remarci meticulozitatea. Pe fiecare pliant, ghid, variantă electronică sau pe fiecare plăcuţă din dreptul obiectului de patrimoniu e trecut şi acest număr, însoţit de inseparabilele vocabule: „national treasure“. La început, snobismul turistic şi ignoranţa pot lovi crunt: „Nu le mai ştii numele ori autorul, dar le ştii numărul. Certo. Sigur n-au pierdut nici unul pe drum? Ce-ai vizitat azi? Monumentul nr. 37 şi mîine mă duc la 79. Dar să vezi cerceii de la 156! Muuult, mult mai rafinaţi decît brăţările regale de la 160. D-aia sînt şi mai înainte pe listă!“ etc. De fapt, numerele nu au nici o legătură cu criterii valorice. Cum ai putea compara, la un asemenea nivel, eleganţa hieratică a pagodei de la Mireuksa cu cea a stupei din templul Godalsa, bijuteriile de jad Shilla cu Tripitaka Koreana, rafinatul vas Celadon cu capac în formă de licornă de la muzeul Gangsong cu catalogul arborelui genealogic al regelui Taejo, părintele măreţei dinastii Joseon, sutra Avatamsaka cu ceasul de apă din pavilionul Borugak?

Lista a început a fi alcătuită după ororile colonialismului şi ale războiul civil din prima jumătate a secolului al XX-lea. Un Consiliu Suprem al Reconstrucţiei Naţionale, stabilit de guvern, a hotărît, în 1962, printr-o lege a Protecţiei Culturii, ca 116 astfel de monumente să fie declarate „comori naţionale“, iar altele „comori“. De atunci, ea a fost continuu îmbunătăţită, iar azi cifra „naţionalelor“ ajunge undeva pe la 317 (şi Coreea de Nord numără vreo 200, deşi te-ai aştepta să mai aibă, după atîta marş triumfalisto-kimical, doar una singură), unicul criteriu fiind ordinea pur formală în care au fost trecute pe listă. Iar această aparent simplă înşirare face cît o hartă pentru coreeni.

Am trecut adeseori pe lîngă Namdaemun, Marea Poartă de Sud sau, cu numele real, istoric, Sungnyemun, Poarta Sublimelor Ceremonii, fără să ştiu că e „comoara naţională numărul 1“. O astfel de poartă are baza fortificată, din piatră în culori pămîntii, iar partea superioară e alcătuită dintr-o pagodă de lemn etajată, pictată în culori aprinse. Sungnyemun înseamnă foc, şi corespunde, feng-shui, unuia dintre cele cinci elemente, pentru că muntele Gwanak, de unde a început Seulul, are forma unui foc. E înconjurată de zgîrie-nori, sedii de bănci ori corporaţii, iar în spate are cea mai mare piaţă de bunuri din Seul. În faţa ei se deschide un bulevard foarte larg, nu înainte de a lăsa, pe o stradă laterală, sediul Korea Foundation, unul dintre cele mai dinamice institute culturale din lume. Duce la piaţa primăriei Seulului şi apoi ajunge pînă la Casa cu Acoperişul Albastru, sediul preşedinţiei coreene. Aici e istoria locului, comprimată într-un bulevard care a văzut aproape tot, de la demonstraţiile pentru democraţie ale studenţilor din anii ’80, pînă la meciurile de fotbal ale echipei naţionale, urmărite în masă pe ecrane-gigant, amplasate pe sticla betoanelor din jur.

Poarta a fost însă incendiată în februarie 2008, de un bătrîn nemulţumit că statul nu i-a plătit cît ar fi trebuit pe pămîntul pe care urma să treacă o autostradă. Incendiată cu diluant, a ars din temelii, într-o clipită, şase secole. Pentru o naţiune cu atenţie religioasă pentru patrimoniu, unda de şoc a fost de-a dreptul napalmică. Pentru că era vorba de acea poartă, dar şi pentru că o făcuse un bătrîn – formă de patrimoniu îndelung exersată, confucianist-nemulţumit că a fost nedreptăţit cu o formă de patrimoniu îndelung cultivată în istoria eremită a ţării – pămîntul său. Deşi drastic pedepsit, coreenii i-au înţeles drama, iar asta s-a văzut din faptul că a fost refăcută – ca în orice altă situaţie de cataclism naţional – prin subscripţie publică.

Deloc departe de acest loc, la Jongno se află pagoda Wongaksa, simplă, din piatră gri, în mijlocul unei grădini liniştite, separată de forfota tech a oraşului printr-un gard tradiţional, domol, de piatră. În micul parc de lîngă „comoara naţională numărul 2“, întîlneşti, duminicile, – îmbrăcate, ele tradiţional, ei cu un mix bizar texano-interbelic – o comunitate atipică de bătrîni. Stau în grupuri, ascultă muzică la nişte flaşnete de muzeu, doamnele împart participanţilor prăjituri şi ceaiuri, şi toţi dansează învîrtindu-se ca nişte lenţi dervişi. Dacă vreun turist încearcă să-i fotografieze, ies brusc din starea armonică şi vociferează foarte revoltaţi. N-am vrut să ştiu niciodată de ce se întîlnesc doar acolo şi de ce dansează aşa. 

Foto: B. Tănase