Băncuţele caligrafiate ale lui Confucius
Că un oraş capătă o identitate şi prin spaţiul pietonal nu e deloc o noutate. S-ar putea lesne face o tipologie a oraşelor după dimensiunile acestora, după generozitatea ori desenul trotuarelor. Îmi place să mă uit la modul în care străzile sînt astfel conturate de diferitele straturi de arhitectură ale unui loc, ca la o hartă de construcţii, reveniri şi adaosuri, mici robinsoniade şi, cel mai adesea, vinerisme detaliate şi stratificate urban.
Îmi plac oraşele care au încă pomi în şi pe lîngă spaţiul pietonal. Legam atît de mult ideea de promenadă şi de străzi de copaci, încît îmi aduc aminte că la prima ieşire din ţară, acum mulţi ani, am încurcat în Viena spaţiul pentru biciclete, straşnic demarcat de verdele unor arbori, cu un trotuar. La noi nici pomeneală de aşa ceva atunci, dar lucrurile încep să se schimbe şi în acest sens în bine. Zîmbetul razant al unui biciclist, admonestîndu-ne blînd în germană, ne-a adus la realitate.
Dar cel mai mult îmi place să mă uit, în toate oraşele pe care le-am vizitat, dacă sînt băncuţe şi la modul în care sînt acestea aşezate, la forme, culori, dimensiuni. Mă uit la ele ca la un mobilier urban cu un ridicat grad de semnalizare a culturii locului, mici obiecte ficţionale ale realităţii locale.
Nu vreau să generalizez, dar cam în toate oraşele din Asia în care am fost băncuţele sînt arondate strict parcurilor şi staţiilor de transport local, cu funcţia de
bine înţepenită, demarcînd limpede aici-ul plăcerii şi destinderii de acolo-ul trepidant al muncii. Şi cam aşa se întîmplă în toate marile oraşe care aleg, din necesităţi de conglomerat urban, să-şi marcheze explicit şi sub semnul lui repede,
, funcţiile spaţiilor. Raţional cît se poate şi predictibil megalopolis cît cuprinde, ceva între băncuţe-Aristotel şi băncuţe-Gotham City. Îmi plac însă şi băncuţele urbane din oraşele europene, ca acelea de pe Magheru din Bucureşti, aşezate la baza şi umbra unor copaci, la bulevarde, orientate direct spre tumultul străzii. Au cu ele un inconfundabil aer narativ, în falie
romantico-modernistă. Dar şi un aer vechi şi blînd, socratic.
Cuvîntul care defineşte cel mai bine societatea sud-coreeană de azi e
. Nu există, cred, un
mai puternic, un motor mai reprezentativ pentru această societate decît respectul pentru ideea de educaţie. Şi asta se vede şi în detalii precum aşezarea băncuţelor în spaţiu. În Coreea de Sud, băncuţele cele mai reprezentative pentru identitatea culturală a locului sînt cele aşezate în jurul unui arbore. Zic arbore pentru că trebuie să fie destul de bătrîn, mare şi cu o coroană bine conturată. Şi zic „în jurul“ şi nu lîngă el sau la baza acestuia pentru că aceste băncuţe, fără spătar şi nici braţe, sînt aşezate ca o linie caligrafic ondulată, la o distanţă destul de mică de trunchiul copacului, în jumătatea dinspre exterior, în spaţiul deschis înspre lumea din jur. Sînt făcute, fireşte, ca să stai la umbră şi să admiri peisajul, în zilele toride post-musonice sau în aerul colorat şi răcoros al toamnei, şi au cu ele un inconfundabil aer meditativ. Nu sînt aşezate doar la marginea unor cărări sau trepte, lîngă un drum deja indicat, ci, adeseori, undeva în mijlocul parcului sau al pantei împădurite a unui versant de munte. Trebuie să ajungi la ele mergînd pe cărăruia pe care ţi-ai ales-o, iar asta îţi dă o stare de bine indescriptibil.
Trebuie să recunosc, însă, că prima impresie pe care am avut-o despre ele a fost cu totul alta. Spaţiul gol din interiorul curbat dintre lemnul băncii şi lemnul arborelui e numai bun să exersezi şi o altă perspectivă, să stai cu spatele la lume şi cu privirea aţintită spre trunchiul aflat la cîteva zeci de centimetri. Sau, din acelaşi unghi, să ridici privirea spre coroană. Sau, stînd cu spatele la trunchi şi sub coroană, să exersezi hsueh-ul, educaţia de tip confucianist, şi să-ţi imaginezi că îl priveşti, de fapt, invers, ca într-o oglindă bifocală.
Campusurile universitare coreene, fie din oraş, fie din munţi, sînt adecvat mobilate în acest sens. Băncuţele aşezate sub pavilioane de lemn, în parcul campusului, alături de băncuţele ondulate în stil Confucius, sînt adeseori populate de studenţi şi profesori. Unii dintre aceştia, atunci cînd vremea o permite, ţin cursurile afară. Studenţi care citesc, care discută, care ascultă muzică la ultimul gadget ori stau pur şi simplu şi-şi mănîncă prînzul. Nu e nimic convenţional sau băţos-ceremonios, trecerea de la cursurile cu proiector la băncuţe şi invers se face firesc, respectul pentru spaţiul
-ului şi oamenii lui e şi acolo, nu e deloc o formă (mai jucăuşă) fără fond, şi nimeni nu face din asta – dar deloc şi în nici un sens – un capăt de ţară.
Foto: B. Tănase