E.T. Tony
În momentul în care fotograful italo-englez cu nume de bufon provincial – Felice Beato – a coborît pe ţărm coreean, de pe puntea unei nave de război americane, venite să pedepsească scufundarea, cu cîţiva ani înainte, a navei „Generalul Sherman“ , acesta nu bănuia deloc ce impact avea să aibă obiectul adus de el. Era anul 1871, iar Felice debutase deja de ani buni ca fotograf în războiul Crimeei, pentru ca mai apoi să se specializeze – odată cu războaiele opiumului, colonialistele incursiuni anglo-franceze în China imperială deja muribundă – în fotojurnalism de război. Fotografiile sale de la Fort Taku din China, extrem-narative, din războiele shogunatului japonez ori mai tîrziu din Burma şi, de-a lungul lor, ale cotidianului asiatic au documentat printre primele orientalismul, Vestul care se uită la Est.
Oglinda magică a început să-i fascineze într-atît pe localnici, încît – ne povesteşte profesorul rus Andrei Lankov – o viitoare soţie a călătorit, pe la începutul secolului trecut, în condiţiile drumurilor vitrege ale epocii – o sută de kilometri pentru a ajunge la cel mai apropiat studio foto, ca să-şi trimită portretul prezumtivului soţ, plecat la muncă în America. Ceea ce micile şi foarte rarele studiouri foto de la începuturi au surprins atunci cu precădere – familia coreeană – s-a încăpăţînat să rămînă o marcă înregistrată pentru o lungă perioadă. Studiourile foto sînt o prezenţă atît de marcantă şi azi în toată Coreea contemporană, iar faptul că propaganda comunistă nordică este atît de vizuală nu poate fi decît o consecinţă naturală.
Din vitrinele din sudul peninsulei, familia coreeană surîde din toate gradele generaţionale în viaţă. De obicei e vorba de un portret de grup, care surprinde fie absolvirea facultăţii de către nepoţi, fie terminarea stagiului militar de către fii, fie căsătoria acestora, ori apariţia unui nou membru al clanului. Regia pozei este cît se poate de conservatoare: bunici îmbrăcaţi în costume tradiţionale, hanbok, încheiate pînă la respiraţie, capete înclinate protector înspre nepoţii care zîmbesc, asiguraţi de plasa de siguranţă întinsă sub ei de un protecţionism hipersudat. Fotografia-portret a unei familii coreene e ca un bloc de piatră, incasabil, la care, dacă nu eşti parte, nu te poţi uita prea mult. Apoi fotografiile de nuntă, cele recente mai ales, toate surprinzînd o regie cît mai elaborată, de poveste cu zîne cu trenă şi prinţi cosmopoliţi, au o atît de încărcată prezenţă, încît îţi vine să intri în spaţiul lor – ca un Tom Baxter al lui Woody Allen, făcînd o mişcare inversă – şi să-i zgîlţîi puţin. Toate, dar absolut toate fotografiile de studio construiesc în Coreea ideologia familiei indestructibile. E o ideologie a fericirii cu orice preţ, care pare că spune că o fotografie trebuie să fi apărut pe lume doar ca să imortalizeze momente de bucurie. Tinerii coreeni care fac obligatoriul semn al victoriei, fete care îşi acoperă obrajii a falsă surprindere – de fapt, pentru a părea mai suple, mai prinţese, mîţîială şi zîmbet. Cele mai multe sînt selfie. Daum, Naver, Cyworld – site-urile de socializare locale au fost pline de ele cu mult înaintea Facebook-ului. Unul dintre obiceiurile ieşitului în oraş este să mergi în cabinele foto amplasate la orice gură de metrou sau să intri în micile studiouri şi să-ţi faci o serie de mici fotografii, tip polaroid, photoshopate în culori vii şi asezonate cu mici trucuri infantilizante, care să îngroaşe şi mai mult efectul căutat de bucurie. Se adaugă la arsenalul adiacent al unei vieţi fericite şirul interminabil de food selfies, mîncarea cu zîmbete, fotografiată din toate unghiurile şi culorile posibile.
Uniforma fericirii este un element comun al nordului comunist şi al sudului capitalist în Coreea. Cît timp am stat în sud, prezenţa ameninţătoare a nordului era cît se poate de ştearsă. Mai degrabă se impacientează europenii la auzul unei noi testări de rachetă, decît seulezii. „Ah, nu-i nimic! Zice şi Kim aşa, dar nu atacă. Sîntem aceeaşi familie!“
Am simţit o anume nelinişte abia cînd l-am cunoscut pe Tony. Tony e fiul unor emigranţi nord-coreeni care au plecat, ca mulţi alţii, din calea războiului, în patria fericirii-poster – Hawaii. Deşi tatăl său s-a întors în sud, unde a lucrat decenii ca profesor de engleză la o universitate, pînă la pensie, deşi Tony i-a luat acum locul, pentru că e născut american şi educat la o universitate străină (fie ea şi Columbia), Tony e ceea ce se cheamă local, uşor nevesel şi chiar arogant, un kyopo: un coreean care, departe de ţara-mamă, şi-a pierdut, prin neexersare, rădăcina ancestrală. De cîte ori treceam prin faţa uşii apartamentului său din rezidenţa profesorilor străini ai universităţii, nu puteam să-mi iau ochii de la fotografia lipită pe aceasta. Un simplu dreptunghi negru sub care scria, mic şi nostalgic, de mînă: „This is the night time satellite picture of my father’s home village in North Korea“, decupaj din binecunoscuta fotografie din satelit a peninsulei, care arată jumătatea sudică plină de puncte luminoase, ca o farfurie zburătoare, iar cea nordică scufundată într-o beznă totală, punctată ici-colo de cîte o lumină cît un ochi mordoric.
În Coreea de azi nu poţi fi străin doar într-un singur fel. Cuvîntul în coreeană – oeguk – îl desemnează atît pe extranaţional, cît şi pe extraterestru, iar lucrul acesta este simţit cel mai bine de coreenii care nu mai încap, cumva, în vesela fotografie. Ce se va întîmpla cu milioanele de nord-coreeni atunci cînd uniforma veseliei impuse va cădea? Oare nu se va trezi atunci sudul în faţa a milioane de kyopo care nu prea încap în cosmopolita lor farfurie zburătoare?
