Desenul din caldarîm
În
– un fel de
despre viaţa lui Fellini, de Ettore Scola – se află la un moment dat o scenă în care Federico, însoţit de prietenul său, coboară din înghesuita maşinuţă în care parcurgeau Roma în micronaraţiuni povestite cu tandru umor şi nedisimulată afecţiune, lîngă un pictor stradal. Maşina parchează lîngă oraşul figurat ca un decor de teatru, iar cei doi încep să se uite la ceea ce pare un corp sfînt, christic, pictat direct pe caldarîm sau, oricum, întins pe unul. Cei doi prieteni coboară încet, fără grabă, îşi aprind ţigările, dau tîrcoale tacticos desenului şi-l felicită politicos pe autor. Autorul desenului, purtînd o gecuţă verde cu glugă, e însă un pic agitat, nu acceptă complimentele şi, neluîndu-şi ochii de la desen, ştergîndu-şi agitat mîinile de vopseluri, le zice ceva de genul: „Mîinile, nu-mi ies niciodată, mîinile. Fie sînt prea mici, fie prea mari, fie prea noduroase, sînt
. Doar lui Michelangelo şi lui Caravaggio le ieşeau bine mîinile“.
Microsecvenţa e cred bună pentru mai multe sensuri, nu numai pentru evidenta relaţie imitaţie – creaţie. Mie mi-a adus aminte de regimul povestirilor despre locul natal, de acea memorie personală a unui loc. De spectacol animat al străzii la care revii însoţit şi la care te uiţi, cu tot cu artificialitatea inclusă, ca la un act de reamintire. Povestirea însoţită, ca o altă formă de a călători, chiar şi atunci cînd e un simplu act de imitaţie.
Am ascultat cele mai frumoase povestiri urbane, despre străzi, mahalale, clădiri şi micile istorii ale oamenilor acestora în bucătărie. Aşa s-a întîmplat să fie, narativ ele începeau în jurul unei cafele la ibric, după masă, în după-amieze cu mult alean. Sau, uneori, în mici livinguri ticsite de obiecte, într-o scenografie
bine rulată şi binecunoscută în astfel de contexte. O mînă învîrtind încet în ibric, cu inele în monturi filigranate sau rulînd discret o ţigară în colţul gurii, e o imagine numai bună pentru o „cameră cu ecouri“ cum zice undeva,
Roland Barthes. Camera cu ecouri către o stradă cu ecouri, către memoria personală, care e, uneori, un ecou. Poveştile străzilor de origine au uneori în ele şi doza de falsitate a rememorării.
E bine, oricum, să asculţi astfel de poveşti spuse în plictisul săţios al unei după-amieze. Nu au nimic plictisitor, deşi sînt adesea spuse pe un ton plictisit. Memoria se aşază mai bine în suportul reconfortant al tonului vag plictisit, „fading“, cum zice Barthes, mici amprente, intermitenţe şi suspendări ale ritmului povestirii. Mai ales cînd este vorba despre forme de călătorie foarte personale, aşezate în montajul unor străzi, ale unor obiecte, astfel de sintaxe au nevoie chiar de pauze prefăcute, mimate. Conversaţiile foarte bune au întotdeauna gramajul adecvat de „fading“, de istovire bine condensată cu ele. Poveştile pe care le-am ascultat eu au fost spuse în general de femei tare deştepte sau de bărbaţi care ştiu să înveţe de la astfel de femei (şi un pic dive, că deh, nu se poate altfel la atari personaje). Nu vorbesc de cele scrise, şi ele cu şarmul lor, acolo e însă un alt ritm al povestitorilor, ci de cele, repet, ascultate. Adică de poveştile povestaşilor, cei care te însoţesc printre călătoriile lor ori în călătoriile tale. Povestaşul, cum ştim, e un însoţitor, un soi de ecou de arhanghel (Mihail, în cazul de faţă) sau un psihopomp. Uneori, călătorim şi aşa, însoţiţi.
Aşa că mi-am propus să scriu în numerele viitoare despre aceste mici istorii personale ale unor locuri, aşa cum le-am auzit şi le-am văzut, fie în familie, fie de la o profesoară de-ale mele, fie de la asociaţii care se ocupă de prezervarea identităţii unor locuri urbane, fie de la amici, ca să pot ajunge mai apoi la locuri şi străzi pe care eu le-am cunoscut cel mai bine şi despre care nu am ştiut mereu cum să vorbesc. De la istoriile unei mahalale din Capitală la istorile unui cătun sau ale unui oraş de provincie, rememorînd şi citind
-ul unor străzi personale, ale memoriei, ca şi cum ai fotografia de sus, cu mîinile deasupra capului, un gerunziu întins pe asfalt.
Foto: B. Tănase
