4 spre 5, în 1

Prima zi în Coreea de Sud, în martie 2006, a fost foarte lungă. Cu bagajele de cală rătăcite, cu un mic troller tîrît prin oraşul imens pentru formalităţi şi cozi, părea interminabilă. La sfîrşitul zilei, după o haşurare pe repede-înainte a oraşului cu aproape toate mijloacele publice de transport, am ajuns frînt pe un mic deal la Hwarangdae, la Na şi Ka-dong, un vechi complex de apartamente al Universităţii Hankuk. Apartamentul din acest complex, fiind primul în care am locuit, mi-a fost, într-un fel, cel mai drag. Am locuit în patru apartamente în cei şase ani, fiecare cu propria poveste. Glisarea dintr-unul în celălalt e în sine o poveste.

Atît de drag mi-a fost, că în primul semestru nici nu prea am ieşit din traseul navetei Seul, Hwarangdae – autobuzul universităţii – Yongin, la campusul unde e Departamentul de română. Abia aşteptam să revin „acasă“. Vechile apartamente pentru profesorii străini, de prin anii ’60, erau situate pe o colină, în mijlocul unui cartier mărginaş, cu acel comerţ în vechile forme înghesuite şi mereu tranzitorii ale postbelicului coreean, înconjurate de blocuri noi. Mi se părea o formă de integrare acceptabilă. Pe o rază de cîteva sute de metri pătraţi erau toate mărcile înregistrate ale acestui tip de gestiune postbelică a firescului urban coreean: sauna la etajul unei clădiri-mozaic cu toate tipurile de negoţ şi de necesităţi urbane bifate, magazinul de DVD-uri şi cărţi, cofetăriile cu torturile ca de plastic, ornate cu roşii cherry, reparaţiile de încălţăminte, ceasornicării, şcoli, instituţii locale.

Apartamentul era situat la primul etaj. Dintr-un living stil vagon, cu bucătărie inclusă, dădeai, de-o parte şi de alta, în două cămăruţe, una dormitorul, cealaltă biroul. La cele două capete ale livingului, două balconaşe în care intrai prin uşi cu glasvand. Balconul din faţa intrării avea în dreptul său o magnolie mare, înflorită. Interiorul era vechi, mobile folosite, un miros distinct de mîncare, abia curăţat, dar cu „straturile“ încă acolo. Prin iulie, în acel an, ni s-a transmis de către universitate că trebuie să ne mutăm undeva în afara Seulului, la ţară. Cum mă mişc greu şi cum urbanul mi se părea pînă la acea vîrstă singura modalitate de a locui decent, mi s-a părut o calamitate. Explicaţia oficială era că profesorii care predau în acel campus trebuie să locuiască mai aproape pentru a fi mai odihniţi. Era just, naveta era obositoare, minimum trei ore pe zi, dus-întors. Dar eu am protestat atunci, mai ales că cei care erau mutaţi erau, de fapt, doar profesorii de la departamentele est-europene, chinezesc şi african. Restul au fost mutaţi mult mai tîrziu.

Coincidenţa a făcut ca după ce am aflat de mutare să încep să mă anim. Începusem să-i cunosc pe cei simpatici, prietenii din ţări cu mări însorite, lucrurile deveneau mai chill. Îi invitam pe colegii de la alte departamente la mine şi găteam felurile româneşti pe care le puteam face acolo. Ciorba de văcuţă cu ardei iute era baza unor mese vesele şi cu colegi de pe toate continentele. Îmi aduc aminte că, la prima masă, colegii indieni au venit, dintr-o politeţe desăvîrşită, îmbrăcaţi tradiţional. Erau atît de drăguţi şi veseli şi nu mai conteneau cu complimentele pentru aperitive! La ciorbă, veselia s-a mai domolit şi nu-nţelegeam de ce aud brusc hindi, punctat din cînd în cînd de cîte un englezism de semistupoare. Abia după ce am văzut cum lingura separă zeama de carne am înţeles. O comisesem, servisem, fără o alternativă, sacrul indian în zeamă de lămîie (n-aveam borş).

De la Hwarangdae mergeam alături la Taerung, trecînd pe sub un pod de cale ferată, la un imobil de garsoniere unde locuiau alţi colegi, iar acolo, pe acoperişul acela, la un grătar, se ţineau cele mai simpatice rooftop parties.

Pînă la urmă m-am mutat, începuse să-mi placă în Coreea, nu aş fi vrut să mă întorc încă. Am mai locuit în alte trei apartamente, fiecare cu povestea lui, pentru care nu am aici spaţiu. Remarcam cu toţii că aceste mutări aveau legătură şi cu modul universităţii locale de a gestiona cît mai bine şi mai eficient, progresiv, diversitatea culturală a angajaţilor săi străini. Dar toate aceste poveşti sînt, pentru mine personal, unite de un sens: cu fiecare nouă şi temporară adresă, mă apropiam şi mai mult de revenirea în România. Mai e şi faptul că fiecare dintre aceste apartamente avea un perete mare de geam, că erau la etaje înalte şi, de acolo, din acel tranzitoriu şi acea glisare, cu mutări vesele sau triste, am început să văd mai bine Coreea profundă. Am început să ies, să deschid uşi, uşi cu numere şi uşi fără numere, să ascult, viaţa să aibă un ritm, aşa cum a fost acela.

Aseară, pe o terasă verde, la „Ce mai faci, scriitorule?“ – seria minunată de întîlniri moderate de Nadine Vlădescu – şi înainte să scriu, am primit o carte de la o fostă profesoară de-ale mele şi scriitoarea invitată, Simona Popescu. Cartea se cheamă Pauză de respiraţie şi are patru autori: Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea. Cinci, dacă îl socotim şi pe Tudor Jebeleanu şi ale sale fotografii şi desene. Citind din ea, chiar acum, în timp ce scriu, am dat peste o poezie a lui Andrei Bodiu, intitulată „319“. Dumneavoastră o mai puteţi citi, dar eu aş vrea să existe o traducere a ei ca să o pot trimite tuturor prietenilor pe care i-am cunoscut în Coreea şi care au cunoscut, la rîndul lor, aceste glisări între ţări, apartamente, job-uri, oameni. Între lumi. Pentru că ştiu că ar înţelege foarte bine, veniţi din toată lumea şi plecaţi pe toate circuitele economice ale vieţii de azi, realul tranzitului din poezia aceasta, incomunicabil altfel.