Bangkok-ul e o Vamă aurie

Înainte de orice logo turistic, Thailanda e un loc special al liniştii. Aveam să-l descopăr din prima dimineaţă din acel ianuarie, proaspăt ajunşi acolo din iarna coreeană cu zăpadă şi ger, pe micul balcon al unui motel din Bangkok. Acoperişuri unul într-altul deasupra unor străduţe curbate şi strîmte, într-o linişte deplină şi sub un soare blînd. Drumul de la aeroport pînă în oraş, în noaptea de dinainte, anunţase cumva această primă imagine a liniştii prin statuile cu Buddha, de o parte şi de alta a autostrăzii. Auzisem multe poveşti de la prieteni despre ţara liniştii. Experienţa thailandeză a fost exact în acest sens. 

Auzisem de la ei de cel puţin trei Thailande: una a turismului Zen, în zona muntoasă de la Chang Mai, o alta a poveştilor de iubire ale tinerilor care şi-au lăsat viaţa mai mult sau mai puţin plicticoasă sau prea stresantă din metropole occidentale şi, în fine, Thailanda fără restricţii, dezinhibată, eternă nişă însorită a distracţiei şi a timpului suspendat, un fel de Vamă Veche multiplicată. Am călătorit în ţara aceasta cu taxiul, cu trenul, cu microbuzul, cu

-ul, am fost pe o insulă minunată, am văzut lucruri de o gentileţe indescriptibilă, dar acum aş vrea să scriu un pic despre Bangkok. 

Bangkok-ul pare genul de oraş care creează impresii drastice din prima sau genul care predispune, prin amalgam, la cinemagii. Nu-mi imaginam însă că Bangkok-ul poate părea o staţiune la mare, căci aşa părea în acea dimineaţă însorită, dar încă nu foarte călduroasă de ianuarie sud-est asiatic. Un tînăr ieşit cu bicicleta pînă la magazinul din colţul străzii, turişti care se adună dimineţile în holul micilor hoteluri mai ieftine, adierea cît o briză peste un oraş care părea, din acel unghi, o adunare de staţiuni marine. 

Nici din stradă oraşul nu părea cu mult altfel. Străduţele înguste tipice pentru zonă, cu aglomerarea de comercianţi stradali, mişcarea cu încetinitorul a trecătorilor printre standuri şi căldura care devenea şi mai intensă. Poduri peste ape destul de neîngrijite, cu locuinţe de tip lacustră care contrastau cu zona modernă a oraşului, zgîrie-norii părţii celei noi. Am stat în partea veche şi bine am făcut, pentru că aşa am putea vedea mai bine mixul dintre nou şi vechi. 

Străduţele din Bangkok sînt ca un Rubik pe care nu trebuie deloc să-l rezolvi. Dintr-una într-alta, amestecate, labirintice, mozaicate, colorate, pline de tarabe cu mîncare, flori sau haine, care dau neaşteptat în altele cu tarabe cu cărţi, de exemplu, ca pe Susie Walk. Îngrămădirea lor e punctată din loc în loc de tablourile cu regele atît de iubit, Bhumibol, şi cu regina Sirikit. E poate singurul loc din Asia în care tablourile cu un conducător politic sînt expuse din pură iubire pentru acesta, şi nu din motive propagandistice. Regele este văzut ca un factor de echilibru moral într-o societate adeseori măcinată de violente ciocniri politice. Prezenţa ramei galben-aurite a portretelor regale aşezate fie în mici magazine specializate, fie la intersecţii, în fine, chiar în tot locul, nu e, paradoxal, nici sufocantă, nici excesivă. Respectul pentru cel care a devenit rege la o vîrstă foarte tînără şi care şi-a pus întreaga energie pentru binele celor pe care îi slujeşte bate orice lecţie de manual de istorie. Thailandezii sînt

, pentru că acest rege cu domnia cea mai îndelungată, la această oră, din lume a înţeles regula de aur a bunului-simţ democratic pe care atîţia alţii doar o declamă conjunctural, în funcţie de auditoriu. În vorbele atît de înţelepte ale preşedintei statului Malawi, Joyce Banda, la funerariile unui alt mare om al democraţiei nedeclamate şi nepaternaliste, Nelson Mandela: „I learned that leadership is falling in love with the people and the people fall in love with you“. Fraza conţine o consecuţie, tipică democraţiei autentice: să-i iubeşti pe cei pe care îi serveşti pentru ca mai apoi ei să te iubească. Respectul pentru un om, cu toate failibilităţile sale, care i-a văzut pe ei înainte să se vadă pe sine, respectul pentru care cel care te vede şi te înţelege. Că tot veni vorba de asta, îmi aduc aminte de mica parabolă povestită de Bill Clinton într-un discurs ţinut la Harvard. Pe platourile din Africa Centrală, răspunsul la salutul obişnuit de „Bună dimineaţa!“ sau „Bună ziua!“ nu e cel pe care alte culturi îl cunosc, ci „Te văd“. Şi nu, nu e numai bucuria de a vedea pe cineva în întinderea acelor locuri, adeseori pustie. 

Cred că din aceast unghi poţi înţelege, poţi vedea şi strălucitorul auriu al templelor, flancat de orhidee splendide, al budismului local la care oamenii vin ca acasă, spectaculara

aurie de la Vechiul Palat Regal. Ca o prelungire liniştită a ramei aurite a portretului regelui din vechile şi înghesuitele cartiere marginaşe, rege care în tinereţe şi-a pierdut vederea la un ochi, dar asta nu l-a împiedicat deloc să-i vadă.

Bangkok-ul – cu tinerii săi

şi foarte inventivi (am nimerit, hălăduind cu prietenele cu care am mers atunci, într-o Academie de Arte atît de vie, inventivă şi ironică încît cu greu se poate uita), cu toleranţa, din zîmbetul lor deschis, faţă de tot ce înseamnă diferit, adeseori neînţeleasă de nelocalnici – nu e (doar) o platformă a diverselor proiecţii turistice. E oraşul „platourilor“, mii şi vii, înghesuite cald ca într-o ramă aurie. 

Foto: B. Tănase