„În Coreea de Sud să nu cumva să vorbeşti despre Coreea de Nord. Nu le place“ – a fost una dintre gogoşicile zbanghii livrate aşa, cu burtica gureşă-n sus, băltind de ulei încins, pe post de „informaţie culturală“ – platou conversaţional cu tare junele Bogdan, de către un informat, altminteri, orator.
Intro: „High technology. Functional basic company. Regular best fashion.“ Cam aşa stă scris pe bluza verde pe care a văzut-o doamna T. atunci pe mine, şi i s-a părut „sexy“. „Ia-mi şi mie una, fix la fel!“ mi-a ordonat tăiat, pe sub ochelari negri de soare.
Trei. Atîtea silabe trebuie să aibă un nume coreean. Stă pater dolorosus (bunicul patern, de regulă, dacă e încă în viaţă) grav în faţa neamului extins şi alege dintr-o posibilă listă, inspirată de tradiţie şi de caligrafia în chineză a caracterului, cele trei silabe magice.
Griul nu se vede noaptea, nici măcar din avion. Nu ştiam asta în martie 2006, cînd eram în avionul albastru-sîngeriu cu alb, care mă ducea spre Coreea de Sud, unde urma să lucrez la cel mai mare departament de studii româneşti din lume, pentru – ziceam eu atunci – cam şase luni.
