Numele lui e Alb

Oraşele-Gotham, cele care au peste zece milioane de locuitori, nu există în afara metroului şi a ceţii poluate de dimineaţă. Fiecare dintre aceste mari oraşe are însă nuanţa coloristică proprie, dată de aburul dimineţii, răsărit/apus de soare în combinaţie cu calitatea produsului poluant propriu. Unele oraşe se vizitează pentru monumentele lor celebre, altele pentru că eşti în doi, altele pentru că îţi şade bine cu drumul. Dar oraşele ar trebui vizitate şi pentru culorile lor specifice. În cel mai realist mod cu putinţă, unele oraşe au, cred, o culoare anume.

Seulul nu are o culoare, căci blur-ul lui e, pentru mine, alb. Aşa încît celor care ajung acolo le-aş recomanda să facă un tur de white-hunting, iar harta mea personală de hayan-jido (harta albului) ar arăta cam aşa:

O călătorie cu metroul. Seulul are nouă linii de metrou, fiecare cu cîte cel puţin treizeci de staţii, dispuse perfect mimetic cu întreaga suprafaţă a oraşului, un habitat în sine. În asemenea oraşe-mamut, o călătorie cu metroul e o formă de a-l cunoaşte mult mai recomandabilă decît, să zicem, autobuzele supraetajate de suprafaţă. Pe lîngă organizarea absolut impecabilă, metroul seulez posedă un alb distinct: punctualitatea imaculată a sosirilor/plecărilor; eleganţa folosirii scărilor rulante; vocea ultrafeminină a crainicei care anunţă staţiile şi închiderea de uşi, motiv suficient pentru a te plimba cu metroul seulez; uşile glasvand, anti-suicid (instalate pentru că, pe lîngă fluviul Han, metroul era cel mai des folosit în ţara cu rata cea mai înaltă a suicidului, în rîndul tinerilor, din lume – fluviul curge, dar metroul, într-un miripolis, nu poate sta în loc), care se deschid doar în momentul în care metroul a parcat în staţie, supa indistinct albă de călători care dorm exact, dar exact cît trebuie şi se trezesc fix cu cîteva secunde înainte de a ajunge la destinaţie. Sau citesc, sau privesc în gol, ceea ce e un mod de a fi alb. În metroul seulez miroase a usturoi, leguma albă atît de iubită de coreeni. Trecerile de la subterană la suprafaţă, pe lîngă fluviul Han sau pe lîngă un perete alb-murdar de blocuri. Fiecare linie are o culoare, trasată şi pe pereţii albi ai metroului, pe care o urmezi ca într-un clip rave pînă ajungi la suprafaţă. După o călătorie de la un capăt la altul al unei linii sau după ce ai schimbat cîteva linii, vă asigur că, odată ajunşi la suprafaţă, veţi vedea, chiar şi în noaptea atît de glitz seuleză, alb în faţa ochilor.

Cafenelele albe din Itaewon, înspre Hanganjin, unde poţi să citeşti liniştit, muzeul Leeum şi scara sa cochilată albă, barul alb, în formă de peşteră de pe Pluto, din Hongdae, casele de căsătorii, pentru ceremoniile scurte şi impresionantele rochii întotdeauna sirenă ale mireselor, sau măcar pentru eşantionul lor – fericire albă – de fotografii. Albul e şi al doliului, al veşmintelor tradiţionale ale învăţaţilor şi ale nobilimii yanbang.

Aeroportul Incheon. Spectacular, lumină filtrată alb, neintruziv, larg, liniştea ireală, siguranţa în care te simţi acolo, modul neinvaziv în care eşti tratat.

Orezul, în boluri încălzite, servit de ajuma, doamne zîmbitoare, batoanele de orez perpelite pe grătar de comercianţii stradali, pe care le întingi în miere (un deliciu!), supele albe, ttok-guk, din batoane de orez, care se servesc chiar în zilele acestea, pentru că ieri, 18 februarie, a fost Sollal, sărbătoarea albă a Anului Lunar (chinezesc). Sollal-ul e alb pentru că mîncarea servită la masă e preponderent albă, spre deosebire de cealaltă sărbătoare majoră a Coreei, de toamnă, sărbătoarea recunoştinţei, Chuseok, cînd se serveşte mîncare cît mai diversă şi mai colorată. Am ieşit din anul Calului (nu bălan, ci de pămînt) şi am intrat în anul Oii/Caprei – calm, cald, creativ, bun pentru arte, zic maeştrii Zen. Cum nu am văzut picior de oaie/capră în Coreea, presupun că sînt toate albe. Muzeul satului, de lîngă palatul Gyeongbokgung, pentru interioarele simple şi machiajul alb din stampe. Pentru peisajele fin blurate ale schiţelor maeştrilor budişti. Nenumăratele galerii de artă contemporană, răspîndite în tot Seulul, şi obsesia lor pentru alb. Prima oră a răsăritului sau ultima a zilei, de pe un munte din jurul oraşului.

Şirul lung de maşini albe, drastic majoritare în Coreea, hayen-cha, observate la orele de vîrf, de preferinţă dintr-un loc cu pereţi de sticlă (mai ales în Jongno). Sau o plimbare pur şi simplu la ţară, atît cît a mai rămas, sau o vizită într-un karaoke, noreban, sau să te pierzi în indistinctul unei mari mase de oameni, într-o piaţă, ca să-ţi reaminteşti că nostalgia e şi acolo, nu numai în nordicul Stockholm, albă.

Oare ce culoare mai are Bucureştiul?

Foto: B. Tănase