O ceremonie a ceaiului printre zgărie-nori
Am asistat odată la o ceremonie a pregătirii ceaiului, într-o căsuţă tradiţională coreeană – hanok, foarte bine renovată. De fapt, după luciul pietrelor care alcătuiau gardul, era mai degrabă refăcută de la zero. Frumoasă, cu uşi cu glasvand din hîrtie – hanji, dată cu ulei pentru rezistenţă, cu streşini arcuite, care adăposteau nişte prispe mici, liniştite şi răcoroase.
Ne duseseră într-o excursie organizată, „cu clasa“, pentru străini. Ajunşi înăuntru, ne-au aşezat turceşte, faţă în faţă, în şiruri de cîte trei. În faţa fiecăruia, pe măsuţe de bambus lăcuit – frumoasa ceramică locală, verde-jad Celadon, cu ceainic cu coadă lungă, laterală, foarte practică, un bol şi două ceşcuţe, fără toartă, o clepsidră şi un pămătuf.
Pe o farfuriuţă – trei prăjiturele din orez expandat. În sita ceainicului, deja aşezate – frunzele de ceai verde, iar lîngă măsuţă – o carafă cu apă fierbinte. Cu un aer pătruns, îmbrăcată în falduri ţepene de mătase, distinsa gazdă începe să oficieze: acum se ia, cu două mîini, încet, vasul cu apă fierbinte. Acum se toarnă, înceeet-înceeet, cu capul uşor înclinat dreapta, apa în bol. După ce apa respiră un pic, se ia bolul şi se toarnă, tot cu două mîini şi tot încet, peste frunzele de ceai din sită, apoi se pune capacul ceainicului. Nu se toarnă niciodată apa fierbinte direct peste ceai, gustul ar fi prea mojic. Se lasă trei minute, cît durează clepsidra din faţă. Apoi, tot cu două mîini, ţinînd ferm de coada ceainicului, se toarnă ceaiul, cu o infinită delicateţe, în cele două ceşcuţe. Iei una şi, cu două mîini – normă a politeţii locale, una aşezată sub fundul ceşcuţei, una delicat din lateral – o oferi tot politicos, adică lent, invitatului (pe post de „invitat“, eu îl aveam pe amicul Jean-Baptiste, care şi începuse – ştiind cît, vorba bunicii, „din năzi“ sînt făcut şi cît mă arcuiesc interior în atari circumstanţe – cu un mitraliant „o scapi, o scapi, o scapi“, de-mi venea să i-o ofer într-o manieră mult, mult mai deversată. N-am scăpat-o, dar tot am reuşit s-o ciobesc un pic la final, de atîta stres. În China, calitatea ceştilor de ceai e măsurată după sonoritatea muzicală pe care o produc cînd le atingi contururile. Nici cele coreene nu se lasă mai prejos – am constatat, consternat, odată cu clinchetul care a trezit în afabila noastră gazdă o scurtă, dar radicală arcuire de sprînceană.) Iei şi cealaltă ceaşcă şi, la fel de neabătut în delicateţe, începi să bei încet, avînd grijă, mare grijă ca ceşcuţa să nu lase să se vadă gura în procesul înghiţirii. Se curăţă sita cu pămătuful, de frunzele folosite, şi se reia, la fel de atent, tot ritualul.
Deşi detaliată, corenii se laudă că ceremonia lor e mai puţin formală decît a japonezilor, că accentele se culeg din gust, din împărţirea ceaiurilor în categorii, precum: amar, dulce, înţepător, astringent, şi nu din gesturi. Că e mai meditativ, nu decorativ.
La final, eram puţin obosit de atîta lentoare şi concentrare. Şi nu prea înţelegeam. Cînd au pierdut-o? Eu ştiam, mi se spusese, constatasem în n cazuri, că în Coreea trebuie să faci totul nu repede, ci repede-repede. Acest bbali-bbali e un blestem naţional, o recunosc şi ei. Trebuie să devenim tigri economici bbali-bbali! Trebuie să tăiem munţii (sacri) pentru autostrăzi şi să dăm peste cap ordini milenare şamanice? Da, desigur, repede-repede. Trebuie să punem la pămînt cartierul ăsta de blocuri, să facem altul? La fel de repejor. Pauză de prînz, stat în voie la masă? Nu există. Nici n-apuci să te dumireşti ce mănînci, că al tău comesean coreean a şi hăpăit tot. Ceremonie a ceaiului? Dar cafeaua instant ce are? A zis şeful că trebuie făcut pînă mîine planul cincinal? E gata de alaltăieri, să trăiţi! Greu, tare greu le este companiilor coreene cu angajaţi alogeni sau la vreo negociere cu firme străine. Dacă-i ştii un pic mai bine, îi simţi cum se chirchesc în pantofi la vreo negociere care trenează, ca să nu şteargă complezenţa unui zîmbet mînzesc. Dar ce e la gura lor seara, la un pahar soju – să te ţii! Au un temperament pe fast-forward, desele altercaţii din Parlament stau mărturie. Şi, oricum, muncesc prea mult ca să nu se plictisească repede.
Seul-ul de azi, fie în peisaj nocturn ori diurn, pare compus doar din linii şi dîre electrizante pe care graba citadină le lasă în urma ei. Nu-i vezi, nu-i simţi, doar o mare masă spartă în linii electrice, fosforescente. Nu te obosi să cauţi marile bulevarde ale Asiei, într-un fel, sînt toate la fel. Asia e în liniştea micilor colţuri şi străzi ascunse liniştit între noile betoane, unde găseşti restaurantele cu maximum cinci mese, ori ceainării cu două camere cît o nucă, semnalate de un lampion. Ca cele din Insa-dong, în curţi care mai conţin şi mici galerii independente de artă, ori paviloane înmiresmate vara, unde te poţi pierde cu prietenii. Aici nu mai încape grabă, ci acel alean, acea gradare înceată – yavaş yavaş, cum ar zice estic, de la celălalt ţărm al Asiei, turcii – care dă, cu adevărat, în jurul unui ceai bine aromat, ritm vieţii.
Am ieşit din hanok-ul distinsei gazde uşor ameţit. Ştiam totuşi că, pentru a respecta karma cu adevărat, o astfel de casă nu poate fi construită decît dacă are în spate un munte, iar în faţă – o apă. O simplă privire şi îţi dai seama ca zgîrie-norii din fundal îşi intră bine în rol, iar pentru apă e acolo imensul fluviu Han, atent ca totul să curgă.
Foto: B. Tănase
