Doi scriitori buni
Mai întîi l-am văzut pe Le Clézio. Cei care mi-au zis de întîlnire au fost Yves, discretul și intelectualizatul profesor de literatură franceză de la Oedae, pasionat de critica fenomenologică și primul coleg cu care am vorbit odată ajuns în Coreea, și Séverine, tot de la franceză, traducătoare, timidă și la fel de retrasă, pe care o vedeai întotdeauna ronțăind ciocolată neagră 80% aplecată asupra unui dicționar de coreeană veche. Întîlnirea se ținea într-o sală mare de conferințe a universității, în campusul din oraș. Sala nu era plină pînă la refuz, cum mă așteptam, erau prezenți mai ales profesorii de la departamentul de franceză și studenții lor, aduși acolo probabil de la ore. Ni s-a înmînat fiecărui participant, într-o notă elegantă, o mapă a evenimentului care conținea o copie a discursului ce urma să fie ținut.
J.M.G. Le Clézio – în acel moment profesor invitat la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi universități seuleze, Ehwa Womans University, universitate fondată de misionara americană Mary F. Scranton și care și-a început activitatea, în 1886, cu o singură studentă –, și-a citit calm, încet, fără nici un fel de fason de invitat special, discursul pe care cu toții îl aveam în fața ochilor. Nu-mi aduc aminte dacă momentul era înainte sau după ce luase Nobelul, oricum imediat în jurul momentului. Dar îmi aduc aminte foarte bine cum scriitorul care a copilărit în Mauritius, născut din mamă franțuzoaică și tată englez, călătorul format în cultura Africii, a Mexicului și a Asiei, care a ales să scrie în franceză în detrimentul englezei, care învață limbile amerindienilor și coreeana, care găsește că diminețile în metroul seulez sînt – așa cum mărturisea într-un interviu – un fundal ideal pentru o proză fantastică, cu o figură masculină foarte subliniată, dar fără să fie butch, nu pronunța aparent nimic special în discursul său. Nici tonul vocii nu era unul accentuat. Tema discursului, firească la un scriitor interesat de interculturalitate, era umanismul și țin minte că le-am zis colegilor francezi la sfîrșit, pe un ton răzgîiat, că mi s-a părut destul de placid, repetitiv. Mă așteptam să aud, recunosc, o mai mare intensitate gongorică, acolade magnetice ale discursului înalt francez. Nimic din asta. Și totuși, o impresie bună după acel moment a rămas, fără să știu atunci exact de ce.
Mai apoi am văzut-o pe Herta Müller. Era imediat după Nobel, și întîlnirea s-a ținut într-o sală destul de mică și cochetă a Institutului Goethe din Seul, aflat lîngă Gara Centrală a orașului, nodul feroviar al Coreei de Sud. Nici această întîlnire nu fusese foarte mult mediatizată în interiorul universității și, am constatat acolo, nici în afara ei. Eu aflasem de la colegii de la diferitele departamente de germană, prezenți toți acolo. Herta Müller a fost ea însăși, a vorbit despre Estul comunist și despre relația cu Occidentul, identitate și scris cu aceeași privire pătrunzătoare și voce intensă, în tonuri joase, rostogolite uniform, ca pe-o cîmpie. La întrebările tipice despre ce înseamnă Nobelul etc., răspundea oarecum automat, se vedea că nu ar fi vrut să vorbească despre asta. A fost o întîlnire elegantă, simplă. Discuțiile s-au ținut în germană, cu traducere în coreeană (am putut înțelege cîte ceva grație unei colege), așa că atunci cînd m-am apropiat de ea și i-am cerut un autograf pe caietul-program în coreeană, m-am așteptat să se mire că fusese și cineva în sală care vorbea română. Deloc. Cu același ton jos, m-a întrebat, în regimul unei firești, monotone conversații politicoase, cîte ceva despre departamentul de română și cam asta a fost tot. Mai animată a fost conversația de după cu colegii coreeni din departamentul de germană, care tot încercau să afle de la mine cum s-ar traduce un titlu al scriitoarei. Încercau să-mi explice în engleză, tot desenau ceva care părea la început o bărcuță, mai apoi un leagăn într-un parc, le spuneam că e un leagăn, dar nu, ei tot insistau că nu e legănul din parc, ci unul pentru copii. Am încercat să le zic că în română e același cuvînt, dar nu păreau convinși.
Că a fost o întîmplare sau, pe undeva, legile nescrise ale interacțiunii culturale au acționat în vreun fel indescriptibil, cele două momente ilustrau foarte bine imaginea scriitorilor contemporani coreeni din Coreea de Sud. În țara cu un cult aproape neegalat pentru cărți, arareori se vorbește despre vreunul în conversațiile banale dintre literați, deși, ca orice țară cu o recentă vizibilitate globală, Coreea de Sud își dorește foarte mult recunoașterea și în această zonă.
Dar scriitorul coreean contemporan bun este, cred, ca orice scriitor bun, așa cum bine zice un cuvînt englezesc, „subdued“, ca în „subdued colors“ sau „subdued voice“. Și poate nici discret, nici estompat, nici liniștit nu conferă în română sensul acestui cuvînt nuanțat atunci cînd ar descrie un scriitor. Poate, așa cum aflu dintr-un dicționar, un al treilea sens se potrivește mai bine pentru a descrie un scriitor bun în aceste lumi ale Estului și, poate, nu numai. Cel care se referă la un ținut („subdued land“ – alt cuvînt cu traduceri multiple): care nu are nimic frapant, cum au un munte, o rocă. Cel puțin nu imediat.
