Cufărul de dincolo de paravan
Intimitatea este unul dintre cele mai vechi gînduri ale oamenilor literaturii. Nici în „noua noastră epocă, a anxietății”, după cum numește Alberto Manguel anii expunerii hiper-mediatice a sinelui în social media, intimitatea nu înseamnă altceva decît legătura foarte strînsă cu alții, puțini, doriți, și care îți împărtășesc la rîndul lor dorința. Sau legătura cu tine însuți, adică cu interioritatea, în formele ei cele mai personale. Literatura nu putea sta în afara acestei legături, nici acum, nici dintotdeauna.
În primul roman al umanității – Cartea de la căpătîi, din anul 1002 – autoarea, curtezana imperială japoneză Sei Shonagon, descrie o scenă în care un bărbat se apropie strigînd de un grup de doamne care stăteau de vorbă „în spatele paravanelor”. Poate voia un moment de intimitate sau poate voia conversație? se întreabă naratoarea. Un dubiu justificat nu numai de uzanțele politeții, ultragiate de gest, dar și de natura dialogală a autoarei, cu sine și cu ceilalți, în această scriere profund intimă (romanul este, de fapt, o rețea textuală foarte personală de însemnări diaristice, descrieri de oameni și obiceiuri, poeme). Întrebarea care persistă în fundal este cum poate cineva să pretindă un moment de intimitate cînd dă buzna dincolo de paravane, adică de granița fermă între exterior și interior. Mai mult decît atît, aflăm din descrierea scenei, pare că nu se lasă dus mai repede. Servitorul său, ca extensie masculină a stăpînului, este imaginat ca dramatizînd și mai nefiresc momentul prin lamentația, vulgară și foarte intruzivă, cu care deplînge aparent interminabila durată a întîlnirii, nu modul în care se desfășoară gestul stăpînului său. Prilej de scurtă, dar fermă și definitivă meditație a autoarei: chiar dacă ai cele mai bune intenții, chiar dacă motivația ta este una pură, de dragoste care clocotește, este de neconceput să fii atît de intruziv, să dărîmi paravanul. Al altora, dar și al tău. „Stay seething deep below.” Ascunde-ți clocotul, arată-l doar dincolo de paravanul adîncurilor intimității.
Nu e întîmplător că romanul, dintre toate formele literaturii, și încă de la prima sa încercare, pune sub lupă o problemă atît de intimă a omului, precum intimitatea. Cum îi va răspunde într-un fel Virginia Woolf surorii ei de scris din Japonia, multe secole și paravane ridicate sau căzute în tot acest timp, o femeie scriitoare are nevoie de o cameră doar a ei. Cu fiecare ușă după ușă care se închide blînd în spatele scriitoarei este păstrată astfel comoara puterii de a spune adevărul, cum numai ficțiunea romanescă, cu întinderea, nuanțele, detaliile și regia punctelor sale de vedere, o poate face. Adevărul, cum atît de just scrie Woolf, care contează mai mult decît faptele.
Căci faptele intimității sînt multe, și toate au legătură cu trăitul împreună. În cursul său intitulat Cum să trăim împreună. Simulări romanești ale cîtorva spații cotidiene, ținut la Collège de France în 1976-1978, Roland Barthes analizează semiologic literar cîteva forme ale „traiului-împreună” al unor grupuri foarte restrînse, în spațiu tipic: camera solitară, vizuina, deșertul, hotelul, sanatoriul, clădirea burgheză. Trăitul împreună care presupune, spunea Barthes, „o etică (sau o fizică) a distanței dintre subiecții care coabitează”, ca regula cea mai intensivă a fețelor intimității. Dintre toate aceste locuri, camera este „locul total” al trăitului-împreună, al desfășurării plenare a intimității. Camera ca o casă, ca acasă, locul edenic inițial. Adam și Eva sînt creați ca să sporovăiască unul cu altul și cu Dumnezeu, „atunci cînd se plimbau prin grădină, în briza zilei”. Așadar, camera, arată Barthes, e locul intimității totale, în care nici ochiul divin nu intervine, nici măcar conversațional. E locul în care Adam și Eva sînt doar cu ei înșiși. Nu doar sexual, pentru că nu doar sexul presupune apropierea între indivizi, cît dorința de izolare amoroasă, a doi indivizi „legați printr-o relație, caldă, de pretenții reciproce, de seducție reciprocă”. Grădina edenică, cea îngrijită de cuplu, exteriorul, e însă locul „contra-singurătății” totale. Chiar pentru divinitatea însăși, care apare doar conversațional, la promenada de seară a cuplului.
Dar acest privilegiu al retragerii în care este hrănită legătura intimă are nevoie de un exercițiu foarte puternic și obligatoriu. Ca în poemul „Numărătoarea“ al lui Philip Larkin. Să gîndești în termeni de unul e ușor de făcut, spune poetul englez. „O cameră, un pat, un scaun / O singură persoană acolo / Poate avea un sens firesc. Un singur /set de dorințe împlinite. / Dar e mult mai dificil să numeri pînă la doi. / Căci unu trebuie negat / pînă să fie încercat.”
Interioritatea ca registru al intimității este, în literatură, continuu încercată – și în sensul de exersată, și în cel de asaltată – de la Baudelaire pînă în stricta contemporaneitate. Individul asaltat de masa amorfă a orașului, metamorfozat salvator într-un hoinar, care alunecă printre intruziunile celorlalți, care-și dresează anonimitatea și singurătatea ca forme de apărare, căutare și revenire la căldura pierdută a spațiului intim. Ca în romanul recent al Sașei Zare – neîntîmplător, poate, intitulat Dezrădăcinare –, o complexă rețea narativă a dialogului empatic cu alteritatea, ca formă de exprimare a intimității.
În tabloul lui Tițian, Venus din Urbino de la Galeriile Uffizi din Florența, Venus este reprezentată goală și relaxată pe o canapea a unei camere renascentiste („ca Marilyn Monroe pe cearceaful de satin roșu”, „imagine reprodusă în toate cabinele camionagiilor și în atelierele mecanicilor auto”, cum comentează Daniel Arasse în Nu vedeți nimic). Despărțită de o perdea-paravan, semi-trasă, în spatele lui Venus, spre logia din exteriorul camerei, se zărește o fată, pictată în genunchi și cu spatele la privitor, căutînd într-un cufăr mare. Acolo, în acel cufăr răscolit, se află multe dintre fețele intimității. Uneori trebuie deschis, alteori nu, dar întotdeauna trebuie să îl avem cu noi. Literatura are una dintre marile lui chei.
Bogdan Tănase este lector universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea București, unde predă teoria literaturii.
