Cultura bucuriei iernii
Mai ales iernile, într-un restaurant de cartier cu ondol-ul dat la maximum, domnul P., așezat ca de obicei la locul onorabil, adică cel de la perete, și stînd cu mîinile încrucișate și cu capul ușor înclinat spre dreapta, vorbind ca de obicei însuflețit, ajungea la acele cuvinte care-i traversau povestirile aproape metronomic: „Și-a deschis inima“. Cred că sînt cuvintele care reveneau cel mai constant. Cuvinte-exuvii, chiar și atunci cînd nu erau formulate ca atare, le simțeai în aer. „Am stat aseară mai mult de vorbă cu domnul Lee și, în sfîrșit, și-a deschis inima.“ Tonul cu care o spunea era ca de sfîrșit de drum, ca și cum ar fi ajuns acolo după o lungă și extenuantă călătorie, ca un oftat în sfîrșit depășit, ca un mic triumf personal. Îi și vedeai stînd împreună la o masă și lepădîndu-și straturile de politețe socială diurnă, stresul cotidian, adunate în lungi ședințe sau stat cu orele în traficul seulez sau în orice le-ar mai fi provocat o încordare care i-ar fi ținut departe. Am auzit această expresie foarte des în Coreea. Exprimă cred cel mai bine credința lor în comunitate, pierdută în vria vieții urbane de azi, o nostalgie a ascultării pierdute a celuilalt, a unei călduri interioare greu de reconstituit. Îi vezi încercînd s-o reconstituie, afundîndu-se cu un flash de disperare abia stăpînit în substitute precum mîncarea extrem de fierbinte și de iute, ori în forme artistice extreme, ori chiar în alcool, pahare după pahare terminate cu același sentiment al inutilității și al închiderii goale și mai mult în sine de la final. Sau în cafenelele și ceainăriile atît de frumos decorate, tematizate cu un întreg halou al fericirii, unde îi vezi așezați și vorbind în șoaptă despre nimicurile de peste zi.
„Tare.“ Cutare a vorbit tare la nu știu ce întîlnire, un altul a cîntat la karaoke tare, altcineva a luat o hotărîre tare. Într-o cultură a ierarhiei și a politeții – „Să nu-ți pierzi fața“ – nu oricine își permite să zică ceva tare. De obicei, sensul e tot de deschidere a inimii, de spus pe șleau o durere mai veche, de vorbit sincer, dar fără să-i incomodezi pe ceilalți, să-i pui într-o situație dificilă. Și-a vorbit tare inima, astfel încît cei din jur au dat sonorul la minimum tuturor inutilităților. Nu e un zgomot, o formă de vorbit fără fond, ca să poți vorbi tare trebuie să ai cu adevărat ceva de spus. Amintirea celei sau celui care a făcut-o trece într-un fel de poveste urbană bună de spus celor care nu o pot face încă sau care nu au nimic de spus oricum.
Mi-am adus aminte de cuvintele acestea citind un articol despre un cuvînt danez intraductibil în engleză: hygge (pronunțat huga). Exprimă bucuria de a te afla în sezonul rece, de a vedea iarna ca pe anotimpul în care te simți cel mai aproape de ceilalți, într-un confort interior provocat de această apropiere. Nu confortul dat de căldura unei pături moi ori a unui pahar de vin, avertizează Olivia Goldenhill, autoarea articolului, ci acela dat de apropierea de ceilalți. Dacă nordicii sînt astfel reprezentativi pentru cultura bucuriei iernii, americanii ar fi reprezentativi pentru cea a rezistenței în anotimpul rece. Coreenii ar fi, cred, pe undeva la mijloc. Nici iarna, cînd frigul peninsular este extrem de pătrunzător, nici vara, cînd căldura iese ca un mic monstru insidios din toate crăpăturile asfaltului, nu îi bucură. Dar și vara, și iarna stau în substitutele lor de iglu și tot încearcă să-și reinventeze simțul pierdut al nostalgiei, al acelui jeong care nu poate fi verbalizat, dar care îi face să se simtă bine împreună chiar și atunci cînd stau muți față în față la o masă.
Foto: B. Tănase
