Cei care scot săgețile
Reprezentările Sfîntului Sebastian vindecat de către îngeri, fie că e vorba de tabloul lui Giovanni Baglione, unul dintre emulii lui Caravaggio, fie că e vorba despre cel al lui Rubens, pictate în același secol, al XVII-lea, surprind forme ale bunătății: îndurare, compasiune, blîndețe. Inocența tămăduitoare și protectoare din gesturile foarte delicate ale îngerilor, care scot săgețile din corpul sfîntului, într-un cadru care pune laolaltă echilibrat realismul și miraculosul, era, ne spun istoricii artei, un mod nou a reprezenta angelitatea ca formă a bunătății într-o lume încărcată de necunoscute și spaime.
Mi-am adus aminte de aceste reprezentări anul acesta, după moartea bunicii mele paterne. Obișnuia să îmi spună înainte de culcare cîteva basme care se repetau și de care nu mă plictiseam niciodată. Într-una din acele nopți, un gînd neliniștitor mi-a populat mintea de copil: că viața aceasta are un sfîrșit, că nu sîntem ne-muritori. Ca în cazul tuturor copiilor care trec prin acest gînd la acea vîrstă fragedă, spaima care îmi invadase mintea era copleșitoare și mă ținea în acel moment departe de vocea semiadormită a bunicii. M-a simțit neatent. „Ce faci de ești așa agitat? La ce te gîndești?”, m-a întrebat cînd aproape o credeam adormită. După ce i-am spus, s-a ridicat în capul oaselor și mi-a spus cu o voce cît se poate de blîndă: „Nu te mai gîndi la asta acum. În orice situație ai fi, e un înger care te va păzi mereu, chiar și atunci cînd nu te aștepți. Mai bine fii atent la basm, că nu degeaba ți le tot zic. Să știi că poți spune și tu o poveste cuiva. Sau să ți-o zici ție. Și acum stai să te învelesc ca lumea, să nu te ia frigul”, a adăugat rîzînd, cu rîsul ei vital.
De atunci, cred, am rămas cu ideea aceasta că a ști să spui o poveste înseamnă în primul rînd să știi să spui o vorbă bună cuiva. Nici exemplul bunicilor materni nu era departe de gestul blînd al bunicii paterne. În serile de iarnă, cînd mergeam la ei în vacanțele școlare, asistam fascinat cum bunicul patern îi povestea soției lui ultimele capitole din cartea citită, ca să le mai treacă din oboseală. În aerul comod și simplu al camerei lor, cuvintele umpleau foarte liniștitor spațiul dintre ei. Ca și în cazul poveștilor spuse de bunica mea paternă, și în cazul celor astfel ascultate mă atrăgea vocea care se calma pe măsură ce ritmul poveștii continua. Tonul vocii, liniștea limbajului. Limbajul care, așa cum zice Roland Barthes, ne „interesează pentru că rănește sau seduce”.
Dar limbajul nu are această forță în afara factorului uman. Marile narațiuni (fie că e vorba de basme, de texte sacre sau de ficțiuni complexe), spune Richard Kearney în Despre povești, au această putere: de a încerca să răspundă „unor mistere insondabile – deopotrivă fizice și metafizice”, de a oferi „nu doar alinare în fața întunericului cotidian, ci și plăcere și încîntare: puterea de a face liniște într-o încăpere, de a ne face să ne ținem respirația, de a face inima să bată mai tare doar la auzul simplei formule «a fost odată ca niciodată»”. În fața unor spaime, dureri sau injustiții, personale sau colective, marile narațiuni au forța bunătății pentru că te fac să revii la ele ca o formă de liniștire. Sau cum spune romanciera indiană Arundhati Roy: „Marile Povești sînt acelea pe care le-ai auzit și vrei să le auzi din nou. Cele în care poți intra în orice punct și pe care le poți locui confortabil. Nu te dezamăgesc cu sentimente și finaluri înșelătoare. Nu te surprind prin neprevăzut. Sînt la fel de familiare cum este casa în care locuiești. Sau mirosul pielii iubitului tău. Știi cum se termină, și totuși asculți de parcă nu ai ști. Așa cum, deși știi că într-o zi vei muri, trăiești de parcă așa ceva nu s-ar întîmpla. În Marile Povești știi cine trăiește, cine moare, cine găsește dragostea și cine nu. Și totuși vrei să știi din nou. În asta constă magia și farmecul lor”.
Poate de aceea și marea literatură e mare. Acolo e secretul bunătății ei, nu doar în sensul estetic. Secretul de a fi scrisă de „oameni încăpători pe dinăuntru”, așa cum blînd zice naratorul din romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu, secret care nu poate fi dezvăluit decît tot unor astfel de oameni. Sau pentru că încearcă, generos, de fiecare dată, să o facă cu oricine. Aceste narațiuni sînt bune nu doar pentru că au un limbaj atrăgător (cît de înșelător poate fi uneori, cum știm). Ci pentru că au forța bunătății de a reprezenta punerea în locul celuilalt, cel mai greu și cel mai folositor exercițiu al bunătății. Poate nu e deloc întîmplător, în ordinea reală, dar și miraculoasă a lumii. Una din rugăciunile foarte puternice pe care le-am citit îi aparține unui foarte mare scriitor și unui om foarte neliniștit, Lev Nikolaevici Tolstoi: „De fiecare dată cînd stau de vorbă cu un om, ajută-mă să mă văd pe mine în el”.
Cuvintele bune, din marile sau micile povești, în tonurile marilor scriitori, ale prietenilor sau ale unor necunoscuți, sînt angelice pentru că merg pe acest drum al empatiei. Scot săgețile durerii pricinuite de moartea cuiva drag, de tristețea unei despărțiri, de furia unei nedreptăți, de spaima de necunoscut. Te pot face să uiți chiar și o ratată poveste de iubire care poate a început la miezul nopții printr-o conversație pe un chat de socializare cu „Spune-mi o poveste”. Nu e ușor să vorbești despre bunătate. E, sigur, mai ușor să o asculți.
Bogdan Tănase este lector universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Foto: wikimedia commons
