Urbanism european în vechea Românie
Pe măsură ce se înteţeşte ofensiva care mutilează peisajul istoric bucureştean, apar cu o regularitate admirabilă studii care recuperează memoria oraşului. Acesta va supravieţui în rafturi de bibliotecă, în timp ce străzile lui devin de nerecunoscut. Este singura compensaţie la care ni se lasă dreptul. Astfel de cercetări care dau la iveală ceea ce se găseşte în arhive se datorează cel mai adesea unor arhitecţi profesionişti. Ei sînt capabili să reconstituie oraşul care nu va mai fi. Totodată, cum o dovedeşte exemplul de care va fi vorba aici, ei deschid o perspectivă cuprinzătoare asupra dimensiunii europene contemporane în care au venit, pe rînd, să se insereze vîrstele Capitalei româneşti.
După Lotizarea şi Parcul Ioanid, cartea din 2007, şi pe drumul continuat cu teza din 2011, Cristina Woinaroski publică la Simetria Istorie urbană. Lotizarea şi Parcul Ioanid din Bucureşti în context european, volum a cărui eleganţă grafică remarcabilă corespunde nivelului înalt al conţinutului. Subiectul îl constituie istoria terenului de 44.368 mp pe care moştenitorii librarului-editor George Ioanid l-au vîndut Primăriei, în 1909. Cel mai vechi proprietar fusese un anume Presler, căruia localnicii îi spuneau Breslea. Ioanid, care trăia pe vremea Unirii, cînd a tipărit cronicile lui Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu, sub titlul Istoria Moldo-României, îşi declara „ardenta mea dorinţă de a mulţumi pe românii amatori de orice asemenea vechi documente istorice“. Cred că, de aceea, ar fi meritat să i se păstreze amintirea, în loc să i se substituie, în nomenclatura oficială, „Ion Voicu“, fiindcă violonistul a locuit cîtva timp într-o vilă din preajmă. Iniţiativa de a crea acolo un parc public, cu banii băncii Marmorosch-Blank, o avusese chiar Ion Mincu în 1890, cînd mai trăia Ioanid. Primarul care a realizat tranzacţia din 1909 a fost Vintilă Brătianu, cel care a împărţit terenul în 25 de loturi, dintre care pe unul îl va cumpăra chiar el, în 1912, pentru casa pe care i-o va construi Petre Antonescu. Anii 1909-1914, ca şi cei doi următori, ai neutralităţii, au reprezentat un moment de mare activitate în şantiere. De altfel, am menţionat pentru deceniul precedent altă tentativă de modernizare, încercarea lui Delavrancea de a introduce tramvaiul electric. Preocuparea Primăriei de a configura organizat şi estetic spaţiul urban însoţea efortul de a îngrădi extinderea necontrolată a Capitalei. La 1906, Bucureştiul era aproape cît Viena şi mai întins decît Parisul! Bulevardul Dacia, pe care l-au numit aşa legionarii, după ce purtase numele lui Vintilă Brătianu, şi strada Dumbrava Roşie au fost trasate pentru a limita lotizarea de la Ioanid.
Cine vine înăuntru? Doctori, avocaţi, ofiţeri, oameni politici sau familii boiereşti (Sturdza-Scheianu, Olănescu, Lahovary, Balş). Aceşti întreprinzători îi folosesc pe arhitecţii renumiţi ai epocii: I.D. Berindei, P. Antonescu, P. Smărăndescu, E. Doneaud.
Identificarea şi imaginile caselor (care există pînă astăzi, cu o singură excepţie) au prilejuit paginile la care orice cititor va reveni cu nesaţ.
Problema lotizărilor rezidenţiale este tratată atît în cadrul politicii edilitare în Bucureşti de-a lungul jumătăţii de veac începute în 1890, cît şi în condiţiile în care mari oraşe din Occident (Londra, Edinburgh, Paris, Torino şi Berlin) ofereau modelul.
Într-adevăr, proiectul întocmit în 1909 spre a avea un parc interior înconjurat de vile citează exemple care pătrunseseră în doctrina şi în practica urbanistică, inspiraţia fiind preluată la noi din Germania. Autoarea analizează mai cu seamă parcul Monceau de la Paris şi parcul Königin-Luise din Magdeburg (acesta din urmă prezentînd cele mai multe analogii cu situaţia de la Bucureşti). Un întreg capitol are în vedere tipologia lotizărilor rezidenţiale, urmărindu-le pînă în Italia Renaşterii, de unde Inigo Jones a preluat ideea pentru Covent Garden, ca să ajungă apoi la scuarurile londoneze şi la cele care împodobesc, în secolele XVIII-XIX, staţiunea termală de la Bath, fără a uita, la NewYork, Central Park. Rezultatul este o frumoasă lucrare de istorie a arhitecturii europene, pe care aş fi mîndru să o văd tradusă în librării din străinătate.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
