Andrei Pippidi

Expunerea antichităţilor bucureştene pe care a întreprins-o Caselli se înscrie în continuarea bravului maior Papazoglu, după cum literatura pe care a scris-o, de „romane istorice“, urma exemplul lui N.D. Popescu din generaţia precedentă. Merită remarcat, totuşi, că el se străduia conştiincios să aducă la zi informaţia.

Am primit o vizită care m-a hotărît să reiau seria de articole, după o întrerupere la care fusesem silit de lipsa materialului de care aveam nevoie: chiar cînd se găsesc case a căror dărăpănare le vădeşte şi vechimea, şi pericolul de a fi demolate într-un viitor inevitabil, lipsesc numele celor care le-au construit sau locuit.

De cînd a început toamna, aştept să nu-l mai văd, dar ultima oară cînd am trecut prin Bucureşti, acum zece zile, era încă acolo şi, desigur, la întoarcerea mea va mai fi pe zidurile Universităţii. Avem pasiunea aniversărilor. Unde întorci ochii, găseşti proclamarea vîrstei venerabile a oraşelor şi a instituţiilor.

O impresie şi mai bună veţi avea dacă veţi intra în Palatul Suţu, unde e expoziţia „Primăria oraşului Bucureşti 1866-1944. Serviciul tehnic“. Autoarea este doamna Cezara Mucenic, a cărei experienţă a beneficiat de sprijinul a vreo 20 de arhitecţi, muzeografi, conservatori, restauratori şi fotografi.

Stă să se încheie săptămîna în care am avut şi împlinirea celor trei veacuri de la fapta de sînge şi, o zi mai tîrziu, rugăciunea cu discursuri prin care poporului bucureştean i s-a adus aminte de pristăvirea noilor sfinţi Brâncoveni (la care a fost anexat şi un Văcărescu, ca rudă şi participant la martiriu).

O literatură despre vechiul Bucureşti nu conteneşte să crească – şi Dilema merită recunoştinţă pentru asiduitatea cu care a menţinut, timp de şapte ani de zile, rubrica destinată să apere trecutul –, dar cititorii ei, cîţi sînt, au puţină putere.

Nevoia de natură, de grădini, s-a manifestat întotdeauna la Bucureşti, constituind chiar o trăsătură caracteristică a fizionomiei oraşului. Pentru situaţia din secolul al XIX-lea, avem chiar o carte pe care calităţile ei de erudiţie şi sensibilitate, remarcabile, n-au făcut-o, totuşi, destul de cunoscută: studiul doamnei Dolores Toma, Despre grădini şi modurile lor de folosire (Polirom, 2001).

Din lipsă de conştiinţă de sine şi de educaţie, Bucureştii sînt în ultimii ani victima unor transformări ambiţioase. Ele au mai puţin în vedere un rezultat practic, de o utilitate incontestabilă, ci năzuiesc să impresioneze prin îndrăzneala inovaţiei. Aşa-zisul Plan Integral de Dezvoltare Urbană anunţă proiecte grandioase.

Nu se poate spune îndeajuns cît de bine-venite sînt amintirile despre Bucureştii pe care i-am pierdut, care, de cîtva timp, au început să apară – majoritatea, cred, la Editura Vremea. Nu numai pentru încărcătura de amănunte pe care, oricum, nu le mai ştia nimeni, ci şi pentru diversitatea unghiurilor.

Din viaţa orientală erau desprinşi hamalii şi lustragiii. Şi unii, şi alţii, indispensabili pe vremuri, supravieţuiseră chiar în plină perioadă comunistă. Era destul ca să se dea jos din tren cineva şi se îngrămădeau în jurul său profesioniştii gata să-şi încarce spinarea cu un maldăr de geamantane.

Am mai scris aici, o dată sau de două ori, despre dispariţia unor meserii a căror prezenţă în Bucureşti era folositoare. Această utilitate era însă în legătură cu condiţiile economice şi sociale care s-au schimbat în cursul anilor, nu puţini, ai unei vieţi ca a mea.

A mai fost vorba aici de strada Sfinţii Voievozi, care, pînă acum, s-a păstrat în centrul unei insule de clădiri vechi, la vest de Calea Victoriei. De cîtva timp, a dat şi pe aici grija de economii. Sigur că oamenii n-au tot ce le trebuie – cînd au avut? –, dar se mai şi iau unii după alţii.

Acum un an număram muzeele pe care le-a pierdut oraşul nostru şi ajunsesem la vreo zece, sau o duzină întreagă. Dispărute din diferite motive: chiar dacă evacuate pentru o mutare care nu s-a mai realizat, ori închise fără explicaţii, sau pur şi simplu desfiinţate.

N-are rost să rămînem tot timpul preocupaţi numai de spaţiul limitat al oraşului nostru, în care se dă lupta între investitori care vor să înnoiască centrul, şi apărătorii ultimelor vestigii ale unui aspect tradiţional, fie că ele mai supravieţuiesc din vîrsta dinainte de Primul Război Mondial sau din perioada interbelică.

Neîncrederea în oricine ţi se opreşte la poartă a crescut în ultima vreme. De aceea, gardurile de fier forjat au fost astupate cu plăci de plastic. Oamenii se ascund. Să nu vadă alţii ce au ei. Vor să trăiască de parcă ar fi singuri pe lume.

Spuneam odată, acum şapte ani, că reclamele au devenit o boală a oraşului. De atunci, situaţia a devenit incomparabil mai gravă. Poate cineva să mă convingă că publicitatea serveşte la ceva? O formă de comunicare utilă pentru comerţ sînt firmele...

Ce noroc au Bucureştii ăştia! E adevărat că sînt făcuţi praf, dar s-a format, în ultimii ani, o bibliotecă întreagă despre istoria oraşului. A apărut acum o adevărată întrecere în exhumarea oraşului vechi, care era aproape necunoscut, şi au ieşit la iveală oameni care aveau această simpatică pasiune, fără să fi auzit unii de alţii.

E adevărat că mai sîntem doar cîţiva care mai ţinem minte numele vechiului administrator al domeniilor Coroanei, Ion Kalinderu (1840-1913). În amintirile sale, Mihail Sadoveanu povesteşte cum l-a cunoscut pe acest „academician celebru în acea epocă prin subiectele ce furniza revistelor umoristice“.

Acum cinci ani, admirabilul artist Dan Dinescu alcătuise o altă colecţie de imagini, Farmecul discret al Bucureştilor, unde apar, în alb-negru, unele fotografii din anii 1983-1984, adică din aceeaşi vreme, iar casele care figurează acolo, din Calea Rahovei, strada Arionoaiei şi cartierul Uranus, au dispărut şi ele, ca şi cele pe care le găsim în arhiva Bonciocat.

Apariţia, acum vreo trei luni, a cărţii despre palatele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea, a fost iarăşi, zilele trecute, semnalată publicului interesat de monumentele istorice. Lucrarea arhitectei Oana Marinache a fost prezentată la Mogoşoaia, palat care nu e numai al lui Brâncoveanu, ci şi al Bibeştilor.

După cum se ştie, Parlamentul nostru e foarte harnic. Nu numai că numărul deputaţilor şi al senatorilor n-a scăzut deloc – deşi sentimentul popular, care a coincis, măcar de data asta, cu părerea preşedintelui, s-a declarat contra mulţimii de legislatori –, dar activitatea lor se desfăşoară într-un ritm intens.

Şirul interminabil de articole cu care mă adresez cititorilor Dilemei vechi, dacă nu sînt pentru a semnala încă o nelegiuire săvîrşită de demolatori, sondează în istoria Capitalei, fie casă cu casă – cînd cîte una este în primejdie –, fie în moravurile, atmosfera, felul de viaţă al locuitorilor din trecut.

Sînt două săptămîni de cînd au reînceput lucrări la nr. 4 din strada Tudor Arghezi (aproape de intrarea în Piaţa Rosetti). În septembrie 2010 a fost demolată la repezeală o frumoasă casă dinainte de Independenţă, probabil chiar din vremea lui Cuza.

Trecătorii pe bulevardul Lascăr Catargiu s-au obişnuit de ani de zile să vadă, la colţul cu strada Visarion, o casă ruinată. A fost nr. 8 de pe Visarion, construită în 1905 pentru fraţii Solacoglu, Constantin şi Anghel, proprietarii fabricii de pîine din Calea Moşilor 122. Pot spune că sînt cunoştinţe pe care le salut: de cîte ori mă duc la cimitir, trec prin faţa cavoului lor.

Pe măsură ce se înteţeşte ofensiva care mutilează peisajul istoric bucureştean, apar cu o regularitate admirabilă studii care recuperează memoria oraşului. Acesta va supravieţui în rafturi de bibliotecă, în timp ce străzile lui devin de nerecunoscut. Este singura compensaţie la care ni se lasă dreptul.

Nu mai vedem nimic altceva, în toate direcţiile şi la toate nivelurile. Ce şi-au pus în minte oamenii aceştia, din care cei pe care-i vedem la TV, oricît ar fi de mulţi, nu sînt decît o minoritate? „Românul s-a născut ca să fie bogat“ – aceasta e obsesia care-i face pe unii, chiar cînd au de toate, să se ia la întrecere: cine adună mai mult...

Începusem să povestesc cum erau tramvaiele de altădată în Bucureşti şi urmăream drumul lor sinuos pe străzile oraşului din ajunul Primului Război Mondial. Acum, trebuie să mă întorc ceva mai departe în trecut, fiindcă întîmplarea m-a făcut să citesc lucrarea unui coleg despre cea dintîi încercare de a introduce aici tramvaiul electric.

Zilele astea, cînd ambiţia de a deschide măcar primul trunchi din şoseaua Uranus înteţeşte confruntarea dintre partizanii acestui proiect de anvergură şi cei care ne-am opus demolărilor ilegale din zona Matache, o să spuneţi că o vizită în trecut este o evadare de la problemele actuale.

Am mai scris despre casa asta de două ori. Acum este a treia şi ultima dată, fiindcă mîine nu va mai exista. S-a încheiat viaţa ei, începută în 1885. Ca şi la casa Ghika din str. Christian Tell, soluţia găsită pentru a strecura marea afacere este de a cocoşa vechea casă sub un bloc. Avem criminali printre noi!

Am auzit astă-seară toaca de la Plumbuita. Mă apropiam, dar nu vedeam încă turnul clopotniţei printre copaci. Cîte mănăstiri au mai rămas în Bucureşti? Au fost dărîmate sau sînt acum biserici de mir; nici Mărcuţa, nici Pantelimon, nici Văcăreşti, iar Cernica şi Ciorogîrla sînt afară din oraş, oricît s-ar fi întins el.

De la o vreme, istoria Bucureştilor a devenit un subiect care şi-a format publicul. Numărul de cărţi care-i sînt închinate creşte, au umplut deja un raft de bibliotecă. Pe măsură ce fizionomia oraşului se transformă, o nouă generaţie a căpătat interes pentru un trecut care nu mai este accesibil decît prin fotografii vechi, prin amintirile unor supravieţuitori sau prin documente adunate de exploratorii arhivelor.

Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă.

Încetul cu încetul, această rubrică, înfiinţată acum şase sau şapte ani, pentru a lua apărarea vechiului oraş pe care-l ameninţă ofensiva demolatoare din toate colţurile lui, a devenit o culegere de fărîme de istorie a Bucureştilor. Nu sînt cruţate nici casele cele mai frumoase şi a căror vîrstă a trecut de un secol.

Numele de străzi sînt presărate de-a lungul unui drum prin timp. Ele reflectă moravuri şi deprinderi de gîndire. Preocuparea de a găsi nume pentru noile străzi exista deja în 1890.

Nu-i nimeni care să nu ştie că, în capitalismul pe care ne căznim să-l înjghebăm, scandaluri dintre cele mai mari izbucnesc în legătură cu construcţiile pe cheltuiala statului. Autostrăzi, poduri, săli de sport, patinoare sau, pur şi simplu, borduri.

La această adresă a luat avînt o schimbare excepţională a situaţiei pe care de atîta timp o deplîngem – crima de a dărîma sau de a lăsa să se piardă în paragină mărturiile tot mai rare ale vechiului Bucureşti.

De mai multe zile, de cînd a apărut un afiş care invită la vizitarea Muzeului Severeanu, căutam un moment liber ca să mă duc să-l revăd, după ani (vreo zece?). Ştiam că fusese atîta vreme închis, dar afişul era îmbietor. Cînd colo, tot închis, cu lacăt la poartă.

Citind acest text, oricine va fi uimit de adevărul observaţiilor, de inteligenţa privirii şi de dreptatea previziunilor. Raportul dintre prezent şi viitor e clar: „Capitala cea mai urîtă, cea mai murdară şi cea mai fără farmec din Europa s-ar putea transforma într-o metropolă de care să nu ne mai fie ruşine.“

De atîtea ori s-a pus întrebarea ce trebuie să facem din Bucureşti, încît răspunsurile între care avem de ales au fost ale unor personalităţi cît se poate de diferite: de la Martha Bibescu la Marcel Iancu, de la N. Iorga la G.M. Cantacuzino, de la Dem. Dobrescu la G. Călinescu.

O clădire, o statuie sau un mormînt sînt învestite cu misiunea de a păstra pînă la tine, şi prin vremea fără capăt care va urma, amintirea cuiva. Ai auzit la şcoală despre acela? Probabil, însă acum locul e înnobilat, are o valoare istorică.

Pe Christian Tell, la nr. 16, se află o casă unică în Bucureşti ca armonie discretă a arhitecturii. A construit-o în 1895 Oscar Benisch (1866-1925), fiu de arhitect şi el însuşi arhitect, ale cărui rude aveau proprietăţi în preajmă, iar familia sub numele căreia era cunoscută această vilă se numea Patzelt.

Un prieten îmi trimite pe Internet o bucăţică dintr-un plan al Bucureştilor pe care, fără să-l pot data cu precizie, îl cred de la începutul secolului trecut. El cuprinde un fragment din zona periferică nordică, ce va deveni rezidenţială în deceniul următor.

Mai ţineţi minte? Vă povesteam odată că, atunci cînd o doamnă, văzînd cum se demola o superbă casă veche, a început să fotografieze, şeful echipei de lucrători s-a repezit să o oprească: „Te ştiu eu... Eşti din mafia lui Pippidi!“

Colecţia de „Călători străini despre ţările române“ pe care o publică Institutul de Istorie „N. Iorga“ cuprinde deja şapte volume numai pentru traducerea comentată a unor relatări din secolul al XIX-lea, cînd asemenea texte sînt mai numeroase şi mai întinse.

Norişori însoriţi pe cer. Duminică la Bucureşti, încă o după-amiază limpede şi lină, cu străzile goale, ca în copilăria mea. Cîţi nu sînt pe drumul de întoarcere din „vichend“ – în Bulgaria, reşedinţele secundare poartă numele de vichendiţa – sînt adunaţi în Centrul Vechi, unde m-a adus plimbarea.

Cum mergi pe Calea Victoriei spre Palatul Regal (pardon, Muzeul de Artă), la colţul din dreapta intersecţiei cu Ştirbei Vodă, peste drum de Athénée Palace, este un bloc pe locul căruia au fost, pe rînd, hotelurile Orient şi Splendid.

Un mare bucureştean care-şi are bustul în mijlocul Budapestei! Îl chema, este adevărat, Szathmari. Sau – cum îi plăcea să semneze, cu sugestia de înnobilare – Carol Popp de Szathmari, ca pe coperta albumului bilingv, româno-englez, publicat anul trecut, cînd au fost şi două expoziţii închinate acestui personaj.

Astăzi am să fiu spicuitor în ogor vecin... Subiectul se potriveşte cu rubrica la care scrie de obicei prietena mea Cristina Vintilă-Ghiţulescu, pe care o citesc întotdeauna cu plăcere. Interesul care, în ultima vreme, s-a trezit cu privire la ţigani m-a îndemnat să redeschid un vechi dosar din fondul Kogălniceanu al Bibliotecii Naţionale.

Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă.

Iulie a venit şi a trecut aşa cum se anunţase, cu arşiţă copleşitoare. Din oraşul dogoritor, atîţia au fugit sau se pregătesc să plece acum în vacanţă, încît ai crede că nu se mai întîmplă nimic. Ba da, se urzesc planuri la Primăria generală pentru viitoarele mari transformări urbanistice.