Cum construiau altădată capitaliştii români
Nu-i nimeni care să nu ştie că, în capitalismul pe care ne căznim să-l înjghebăm, scandaluri dintre cele mai mari izbucnesc în legătură cu construcţiile pe cheltuiala statului. Autostrăzi, poduri, săli de sport, patinoare sau, pur şi simplu, borduri. Oricîte abuzuri se dezvăluie în aceste afaceri, ele continuă cu acelaşi avînt. Ca să nu credem că de vină este sistemul, sau că aşa ar fi fost întotdeauna românii, profitori nesimţiţi de beneficii umflate pe seama statului, e bine, din cînd în cînd, să mai citim cîte ceva despre constructorii de pe vremuri.
Un prieten mi-a pus în mînă o carte: Virgiliu Z. Teodorescu – Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat, Bucureşti, 2013. Fiindcă, poate, Editura AGIR n-are cea mai bună distribuţie, cred că nu-i de prisos să fac cunoscut subiectul. E povestea unui inginer care a avut în vedere numai binele poporului său. Părinţii noştri îşi mai aminteau de el. Omul a fost unul dintre acei ardeleni care au venit aici cînd, încă, România era altă ţară, iar el, născut în 1875, originar din Săcele, ca alţi intelectuali valoroşi din generaţia lui (dr. Ştefan Irimescu, de pildă), studiase la Zürich între 1893 şi 1897.
Ce se învăţa la Politehnica de acolo se vede din diploma dobîndită, pe care urmaşii au păstrat-o: geometrie, mecanică, fizică, multă geologie, geodezie, construcţii civile, tehnologia materialelor, poduri de piatră, de lemn şi de fier, fundaţii, străzi şi căi ferate. Materii suplimentare, încă vreo 20, a căror însuşire era benevolă. Pe cînd la celelalte, limba de predare era germana, aici se adăugau franceza (Causeries sur les livres nouveaux, cu marele profesor Droz, fondatorul faimoasei librării-edituri) şi italiana (Manzoni, Leopardi şi literatura contemporană). Ca teme de istorie – primii ani ai Republicii franceze şi opera lui Napoleon.
La Bucureşti a fost angajat din 1898 la Ministerul Lucrărilor Publice şi a devenit membru al Societăţii Politehnice (astăzi AGIR). Interesat de utilizarea betonului armat la construcţiile civile şi publice – metodă pe care, în ţara noastră, o introdusese cu numai cîţiva ani înainte Anghel Saligny –, inginerul Eremie a înfiinţat Societatea „Beton şi Fier“ în 1907. Ulterior, s-a dezvoltat Întreprinderea Generală Tehnică „Tiberiu Eremie“. Activitatea sa avea să se extindă de la un capăt al ţării la altul.
Pentru a menţiona numai clădirile importante din Bucureşti, în 1911 se ridica, la colţul Căii Victoriei cu Sărindar (str. C. Mille), Hotelul Luvru (astăzi Capitol), iar în 1912 – teatrul de pe strada Lipscani, nr. 53, care mai tîrziu s-a numit Rapsodia. A urmat, în 1913, impunătorul ansamblu Imobiliara, cu pasajul Victoria, care face legătura între Calea Victoriei şi strada Academiei. După război, perioada de mare angajare în serviciul Capitalei, ale cărei nevoi erau acum de modernizare, a produs întîi Palatul Sindicatului Ziariştilor, o elegantă construcţie proiectată încă din 1912, de arhitectul I.D. Berindey, care s-a terminat în 1921. Apoi, încep lucrările la Palatul Societăţii „Tinerimea Română“ şi alături, la Societatea Studenţilor în Medicină, pe cheiul Dîmboviţei. În 1926, pe strada Carol Davila, nr. 48, o altă comandă a produs sediul creştinilor după Scriptură – o asociaţie religioasă neoprotestantă (mişcarea de la „Cuibul cu Barză“). În zona de la Izvor, de unde porneşte Calea Victoriei, au apărut blocurile Adriatica – Trieste (1926-1927) şi Agricola – Fonciera (1928-1932), amîndouă datorate lui Petre Antonescu. Marele şantier din Calea Rahovei a lucrat la extinderea afacerilor Bragadiru, în jurul fabricii de bere, unde s-a înălţat un adevărat palat. Ultimele clădiri monumentale executate de Întreprinderea „Tiberiu Eremie“ au fost, în anii 1934-1936, Halele Ford şi Facultatea de Drept, ambele în colaborare cu arhitectul Petre Antonescu.
Toate aceste construcţii au rezistat cutremurului din 1977, dovadă a înaltei calităţi şi a probităţii care au caracterizat munca inginerului Eremie. Dimensiunile activităţii sale pot fi înţelese numai ţinînd seama de realizările ei din provincie (îndeosebi în Transilvania şi în Banat – bisericile epocii interbelice). Datoria faţă de acest om aici, în Bucureşti, a arătat-o N. Iorga, care-i era recunoscător pentru sprijinul dat fără preget Ligii Culturale şi Neamului Românesc. Atunci, la moartea „ziditorului“, în 1937, scria el: „Prin grija lui personală de fiecare amănunt creştea înfăţişarea capitalei româneşti pe care o dorea să se poată întrece cu cele mai mîndre şi mai bogate din centrele lumii.“
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
