Un canadian la Bucureşti

Cum mergi pe Calea Victoriei spre Palatul Regal (pardon, Muzeul de Artă), la colţul din dreapta intersecţiei cu Ştirbei Vodă, peste drum de Athénée Palace, este un bloc pe locul căruia au fost, pe rînd, hotelurile Orient şi Splendid. Înainte de 1877 era acolo cafeneaua unui italian, Francesco Bruzzesi. Nu ştiu de unde venise, nici unde s-a dus cînd el sau urmaşii lui au plecat către alte orizonturi, dar m-am întrebat dacă nu cumva au ajuns în Canada. Cartea pe care o deschid acum e semnată Jean Bruchési. Desigur, numai asemănarea numelor n-ar dovedi nimic, însă autorul, care a vizitat atît România, cît şi ţările vecine, pare să fi fost mai interesat de Bucureşti decît de alte capitale.

În zilele noastre, pierderea oraşului vechi, demolat sau transformat, ne îndeamnă să căutăm impresiile unor călători străini, care l-au cunoscut în trecut aşa cum bătrînii care simt că nu mai au mult de trăit se înconjură de fotografiile lor de pe vremuri sau ale părinţilor. I-a venit astăzi rîndul acestui volum, apărut la Montréal în 1932 – Aux marches de l’Europe. A traduce titlul cu „marginile Europei“ n-ar fi corect, fiindcă o marcă, în Evul Mediu, era un teritoriu de apărare a graniţei, departe de centru, sigur, dar integrat în aceeaşi fiinţă de stat, fără acea ambiguitate pe care o întrevezi în cuvîntul „margine“: Austria carolingiană sau Prusia Hohenstaufenilor au fost mărci, la începutul istoriei lor. Autorul, profesor la Universitatea din Montréal, în 1929, a căutat să cunoască regiunea recent adoptată politic în Europa, care era atunci considerată o zonă de tranziţie între Occident şi Orient. În fond, o situaţie întocmai ca aceea pe care o trăim acum. Itinerarul parcurs de cine citeşte acest reportaj porneşte din Polonia, străbate România, Bulgaria, Iugoslavia şi intră în Ungaria, pentru a se apropia de Viena.

De la primii paşi în realitatea românească, Bruchési surprinde aspectul oriental al Bucureştilor, care rezistau încă „urbanismului aşa cum îl concepem.“ Acesta „abia începe să recruteze discipoli: cu atît mai bine pentru a păstra peisajul pitoresc.“ Pe cheiul Dîmboviţei, care nu se visa port, vizitatorul, după ce a traversat piaţa de fructe, a admirat covoarele multicolore de vînzare, aduse din toate colţurile ţării. „Covoare din Oltenia, cele mai bogate, cele mai extraordinare, pe al căror fond verde, albăstrui sau adînc albastru sau violet, se revarsă din belşug trandafiri, maci, lalele şi narcise risipite în dezordine în grădina fanteziei, unde artista s-a distrat să imagineze animale: papagal, pisică, leu, tigru sau raţă.“ (unde a văzut el aşa ceva?). Apoi, „covoare din Muntenia, care sînt un amestec de motive florale, animaliere şi geometrice, covoare din Banat, mai primitive ca inspiraţie şi factură, pe care au fost azvîrlite la întîmplare cele mai ciudate coşuri de flori, covoare basarabene, care n-au nota clasică a celor olteneşti, unde flori mari în culori vii se desprind de pe fondul negru, în desene de o varietate uimitoare.“

Oraşul, cu „o populaţie care, astăzi, atinge aproape un milion“, n-a păstrat urme ale trecutului său, fiind „fără apărare şi faţă de elementele naturii şi contra invaziilor.“

Bruchési observă că „automobilul încă n-a înlocuit calul pe străzile animate din Bucureşti, unde mulţi preferă brişca taxiului de fabricaţie germană sau americană.“ El a pătruns şi în mizeria periferiei pe care o formează „un şir de sate mari, prin care gîştele şi porcii circulă în libertate.“ Contrast violent cu Calea Victoriei, „o lungă linie curbă, strîmtă, mărginită de case înalte, de hoteluri, magazine, librării şi saloane de coafură, întreruptă uneori de cîte un scuar sau o grădină înflorită.“ Ca în oraşele italiene, fiecare cu corso al lor, pe Calea Victoriei, între orele 5 şi 8 seara, turiştii au, pe cîteva sute de metri, un spectacol care „ar justifica denumirea de oraş al plăcerii“ pentru Bucureşti. „În faţa Cercului Militar, ale cărui terasă şi faţadă cu multe ferestre se luminează înainte să se lase seara, este o defilare neîntreruptă, un du-te vino continuu de bărbaţi şi femei din toate clasele, pe mijlocul străzii ca şi pe trotuare. Zumzăie necontenit strigătele şi hohotele de rîs peste care răsună vociferările vînzătorilor de ziare.“ Urmează o descriere entuziastă a româncelor, „brune sau blonde, care se îmbracă toate la Paris sau după modelele venite de la Paris.“ Lumea asta îşi ia aperitivul într-o curticică din spatele Cercului Militar sau sub copacii care mărginesc şoseaua Kiseleff, unde se aude muzica unui taraf ţigănesc.

Satisfacţia canadianului e sporită de „uşurinţa cu care, cel puţin la Bucureşti, românii şi româncele se exprimă în limba franceză. Cei care n-au învăţat-o la Paris au fost la şcolile ţinute de congregaţiile religioase franceze, la Notre Dame de Sion, de pildă, unde cele 300 de eleve, din care jumătate sînt interne, fiind atît românce, cît şi grecoaice, evreice sau armence, vorbesc franţuzeşte mai bine ca la Toronto. Influenţa Franţei era, pe atunci, atît de mare, încît stîrnea chiar susceptibilitatea politicienilor naţionalişti, care ţineau să-i spună unui străin, dacă nu era francez chiar el: „Nu sîntem negri, sîntem destul de mari ca să ne guvernăm singuri.“

Au trecut 80 de ani, cultura franceză pierde teren, fiindcă era prea asociată unei structuri sociale care a dispărut, covoarele ţărăneşti sînt la muzeu, Calea Victoriei este sufocată de maşini, dar unele probleme care ne obsedează au rămas aceleaşi.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean