Un mare bucureştean

Un mare bucureştean care-şi are bustul în mijlocul Budapestei! Îl chema, este adevărat, Szathmari. Sau – cum îi plăcea să semneze, cu sugestia de înnobilare – Carol Popp de Szathmari, ca pe coperta albumului bilingv, româno-englez, publicat anul trecut, cînd au fost şi două expoziţii închinate acestui personaj (la Biblioteca Academiei şi la Cotroceni, despre care am scris aici după ce avusesem plăcerea să le văd). Am întîrziat să aduc în această rubrică şi o prezentare a albumului, fiindcă am crezut că ar fi prea multă istorie, dacă cititorii caută aici informaţii despre lupta care se poartă pentru fiecare casă din vechiul Bucureşti, asaltată de ofensiva demolatoare. Între timp, lupta s-a întins la ţara întreagă, controversa despre Roşia Montană n-o să răstoarne Guvernul, dar îl zguduie, ceea ce e bine şi pentru el, şi pentru societatea civilă, care a devenit conştientă de forţa pe care i-o dă solidaritatea.  

Cărţi ca aceea de care va fi vorba acum nu sînt pentru prilejul festiv care le justifică apariţia, sînt pentru ani de zile sau chiar pentru totdeauna. Domnii Emanuel Bădescu şi Radu Oltean cultivă cu devotament memoria Bucureştilor. Culegînd fotografiile realizate de Szathmari în acest oraş, timp de 30 de ani (aproximativ 1850-1881), ei reconstituie admirabil o atmosferă care ar fi fost, altfel, cu neputinţă de imaginat astăzi. Clădiri (biserici, hanuri, Academia, Gara, dar şi case ţărăneşti) şi siluete umane pe care îmbrăcămintea epocii le proiectează la distanţă, ca pe locuitorii altei planete.

Ce mai putem recunoaşte din peisajul urban de care Szathmari a fost fascinat? Aproape nimic n-a rămas intact. Bisericuţa Bucur, pe dealul ei, şi Radu-Vodă, refăcută; Hanul lui Manuc, şi el refăcut (trebuie să mă duc să văd restaurarea cea mai recentă), Stavropoleos (chiar fără han) şi Colţea (pridvorul vechi), cîte un fragment din Calea Victoriei (Continental/Hugues) şi statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (readusă la locul ei după ce a galopat dincolo de Dîmboviţa). E absolut extraordinară munca autorilor, care sînt capabili să identifice răspîntii, pieţe chiar, perspective din înaltul unei ferestre demult dispărute, acolo unde noi ne-am pierde, ca într-un oraş străin. Altă muncă, nu mai puţin migăloasă: aceea de a manevra originalele, inedite şi într-o stare de conservare care face mînuirea lor delicată. De pildă: „pozitiv digital după un clişeu negativ pe sticlă“ sau „copie modernă după clişeul original pe sticlă, spart şi lipit“...

Astfel, ne dăm seama şi cît s-a pierdut. E prima oară că văd imaginea bisericii Sf. Sava, datorită măririi unui detaliu dintr-o fotografie a Universităţii care tocmai se construise peste drum. N-am ştiut niciodată că Toma Cantacuzino, la fuga sa în Rusia, de unde nu s-a mai întors, lăsase aici un palat impunător, acaparat de Brâncoveni şi Bibeşti înainte de a fi dărîmat în 1912! Printre piesele inedite apar fîntîna cu foişor de la Pantelimon şi biserica Sărindar, avînd alături falnicul Hotel Herdan (Grand Hôtel du Boulevard), din fericire păstrat şi în sfîrşit vizibil după restaurarea atîta timp ascunsă de afişe idioate. 

Dar cel mai mult mă atrag scenele de viaţă populară şi figurile de oameni simpli, foarte numeroşi atunci pe străzile unei capitale care nu se desprinsese de tot de sat! Aleg la întîmplare: tîrgul Moşilor, cu vînzători de doniţe, de cruci, de roţi de car, de coşuri de nuiele... Orientul e reprezentat prin tipuri de sacagii, iaurgii, bragagii sau halvagii. Lîngă ei – un oţetar (care, deci, vindea oţet! – de aici numele bisericii...). Nu mă pot consola că n-am pierdut numai clădirile, ci şi aceste meserii (Andrei Pleşu îşi aduce aminte, ca şi mine, de madam Bairamovici, care mai vindea bragă la Buşteni, în tinereţea noastră). Eliminarea acestor meşteşugari/comercianţi a continuat. În zilele noastre, supermarketurile sau cum se mai cheamă ele se întind peste tot şi, una cîte una, pier micile prăvălii.

Înainte de a încheia, cu felicitările cuvenite editorilor acestei frumoase cărţi, sînt dator să repet că am avut cîndva în mîini un album în care se găseau, necunoscute, poate, patru fotografii de Szathmari, împreună cu altele de Duschek şi W. Wollenteit.

Sub titlul Souvenir de Valachie era un volum legat în piele neagră, 23x15 cm. Fotografiile (10x8 cm) erau semnate „Charles Szathmari, peintre et photographe de la Cour de S. A. le Prince Règnant des Principautés Unies“. Una era „l’episcop de Iassi 1867“ (adică mitropolitul Calinic Miclescu). Mai erau două „Dame de la haute société“ şi o mahalagioaică („Dame des faubourgs“). Albumul provenea, cred, din colecţia Frasin Munteanu-Râmnic.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.