Argetoianu, urbanist (I)

De atîtea ori s-a pus întrebarea ce trebuie să facem din Bucureşti, încît răspunsurile între care avem de ales au fost ale unor personalităţi cît se poate de diferite: de la Martha Bibescu la Marcel Iancu, de la N. Iorga la G.M. Cantacuzino, de la Dem. Dobrescu la G. Călinescu. Am adunat, odată, într-un volum necitit de nimeni, o parte dintre aceste idei despre destinul Capitalei, ştiind că lista întreagă a celor care au avut de spus un cuvînt în această privinţă ar fi mult mai lungă, dar am lăsat locul cel mai larg pentru profesionistul de cel mai înalt nivel, inginerul Cincinat Sfinţescu, căruia i se datorează, din 1919, planul general de sistematizare a oraşului. La cartea sa Pentru Bucureşti, din 1932, voi reveni cu altă ocazie. Singura scuză că nu-l pomenisem pînă acum şi pe C. Argetoianu era dificultatea de a regăsi broşura lui, pe care am descoperit-o azi-dimineaţă într-o norocoasă vizită la Anticariatul „Unu“. Se putea să lipsească dintre participanţii la această mare dezbatere omul al cărui nepotolit dinamism a răvăşit viaţa noastră politică timp de 25 de ani, pînă în 1940?

Sub titlul Bucureştii de azi şi de mîine din punct de vedere urbanistic, un volum de numai 50 de pagini reuneşte două conferinţe – una din 1927 şi alta din 1929. Cel mai curios este că pe copertă nu apare nici o dată, dar semnătura unui cititor pe exemplarul meu ne orientează către 1946. Autorul se justifică prin actualitatea subiectului pentru tipărirea acestor observaţii, „deşi a trecut atîta vreme peste ele“. El se prezintă ca „urbanist în halat şi în papuci“, însă aduce un omagiu primarului în funcţie, „cel mai dinamic pe care l-au avut Bucureştii“, care „luptă din răsputeri în potriva politicianismului de club şi a sărăciei generale.“ L-aţi recunoscut pe Constantin Doncea? Totuşi, el e, fiindcă, întors din Elveţia, Argetoianu îşi lansa un nou partid, Uniunea Naţională „Muncă şi refacere“, crezînd că ar putea coexista cu comuniştii...

Prima dintre aceste prelegeri a fost ţinută la cererea lui Gusti la Institutul Social Român şi problema discutată este mutarea Capitalei la Braşov, de care se mai vorbea la cîţiva ani după sfîrşitul Războiului. Argumentele pentru a se opune acestei iniţiative erau, pentru Argetoianu, de ordin mai cu seamă economic: capitalul de investit pentru construcţia noului centru, rezervele de capital acumulate în Bucureşti, care ar fi părăsite, şi descurajarea investitorilor străini, de care era şi atunci atîta nevoie. Factorului cultural şi tradiţiei politice li se recunoaşte, de asemenea, un rol. Demonstraţia zădărniciei transferului are un ascuţiş nu numai original, ci şi îndreptăţit: „Această noţiune de Capitală a fost suprapusă unui oraş care nu ajunsese încă, în momentul cînd a devenit Capitala unei ţări mari, la dezvoltarea sa normală ca simplu oraş.“ În faţa românilor din 1927 stătea sarcina de „a transforma Bucureştii, din fire oriental, cum se prezintă sub atîtea aspecte, în oraş modern.“ Avînd în vedere insuficienţa cronică a bugetelor de care beneficiase pînă atunci comuna, eforturi de a moderniza Bucureştii nu se mai făcuseră de pe la 1890. Prin urmare, soluţia recomandată de Argetoianu era ca statul să-şi asume subvenţia necesară, pe baza atragerii de capital străin. Şi cum nu putea fi vorba ca banii străini să-i aducă industria turismului – interesant că expertiza financiară a autorului lua în consideraţie cîştigul obţinut pe această cale, în Franţa, de exemplu! –, el propunea să se recurgă la împrumuturi internaţionale. Vedem cum se conturează politica pe care avea să o aplice ca ministru de Finanţe în 1931-1932, numai că, aşa cum se spune astăzi despre unul sau altul din economişti, ai noştri sau străini, nu prevedea criza. Sistematizarea pe care o revendica Argetoianu trebuia să înceapă cu suprimarea acelor faciendas din Crîngaşi, Dămăroaia sau Militari, create prin împroprietărirea foştilor soldaţi. Noi ne-am obişnuit acum, din cauza peisajului urban brazilian, cu acest cuvînt, dar realitatea zonei periferice de cocioabe exista chiar atunci, în marginea Bucureştilor. Concluzia a fost ca, în aşteptarea unor acţiuni mai pragmatice, să ia naştere „Amicii Bucureştilor“, o asociaţie care, prin presiuni asupra edililor şi a opiniei publice, să grăbească reforma necesară în multe şi variate domenii: alimentarea cu apă, canalizarea, electrificarea, distrugerea gunoaielor etc. 

(continuarea acestui articol aici)

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: D. Călinescu