Argetoianu, urbanist (II)

„Amicii Bucureştilor“ s-au înfiinţat, dar, fiindcă alte ameliorări continuau să întîrzie, în 1929 a apărut o societate concurentă – „Bucureştii Vechi“. Acolo, N. Iorga, vorbind despre Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii, spunea: „Ştiu că a ţinut un discurs, un foarte frumos discurs, şi amicul mieu d. Argetoianu, acum doi sau trei ani de zile, cu privire la un întreg plan de lucrări. Dar se vede că nu s-a făcut nimic decît că d. Argetoianu a cumpărat – şi trebuie să-i fim foarte mulţămitori pentru aceasta – un admirabil album al Vechilor Bucureşti, care album ar trebui să fie adus şi la cunoştinţa publicului, prin reproduceri. Albumul e al lui Preziosi.“ S-a publicat în 1935, de către Victor Brătulescu. În cadrul acestui program de activitate, în care intrau noul Muzeu Municipal, Comisiunea Monumentelor Istorice şi Arhivele, Argetoianu a ţinut, la Ateneul „N. Iorga“, o conferinţă despre „Cum vor fi Bucureştii de mîine“.

Citind acest text, oricine va fi uimit de adevărul observaţiilor, de inteligenţa privirii şi de dreptatea previziunilor. Raportul dintre prezent şi viitor e clar: „Capitala cea mai urîtă, cea mai murdară şi cea mai fără farmec din Europa s-ar putea transforma într-o metropolă de care să nu ne mai fie ruşine.“ Problemele sînt aceleaşi care mai fuseseră semnalate. Zona suburbană, mai întîi: „S-a ridicat în jurul oraşului o rîie de magherniţe proptite în murdărie, pecingine ce se înfăţişează, spre ruşinea noastră, ochilor străinilor care pătrund în Bucureşti.“ Se propune demolarea, mutarea în locuinţe construite cu ajutorul statului – „modeste, dar solide, igienice şi estetice“ – parcă ar fi blocurile de mai tîrziu! –, pe cînd la intrarea în oraş vor rămîne „terenuri de mică cultură intensivă“ (exact ca la Berlin, astăzi!). Populaţia Capitalei „peste două sau trei decenii“ era evaluată de Argetoianu la 1,5 sau chiar 2 milioane. Numărul de 1 milion şi jumătate de locuitori avea să fie constatat de recensămîntul din 1966 (inclusiv comunele cuprinse în teritoriul administrativ al oraşului). Pentru aprovizionarea unei populaţii numeroase, autorul socotea că se impune, pe o rază de 80-100 de km, o reţea de şosele „perfect întreţinute“, care să lege localităţile atît între ele, cît şi direct cu centrul. Nefiind excesiv de optimist, Argetoianu se gîndise la înzăpezirea şoselelor, precum şi la greutatea de a le întreţine din cauza aglomerării traficului („circulaţia automobilă ar putea fi stînjenită prin însăşi dezvoltarea ei“), aşa că dorea asigurarea contactelor cu vecinătatea, prin prelungirea liniilor de tramvai spre Chitila, Mogoşoaia, Otopeni, Tunari, Afumaţi, Pantelimon, Fundeni, Leordeni, Jilava etc. Dar Argetoianu, care văzuse metroul la Paris, declara că „Bucureştii de mîine vor trebui înzestraţi cu o reţea ferată suburbană de drenare şi de penetrare pentru localităţile ceva mai îndepărtate“ (aveau să mai treacă opt decenii pînă la instalarea acestei legături cu Otopenii). El plănuia o linie N-V – S-E, de la Urziceni, şi alta N-S, de la Ploieşti prin Snagov şi Căciulaţi. Concepea chiar construirea unui tunel care ar fi acoperit complet Dîmboviţa şi ar fi avut de-a lungul ei ultimul segment al celei dintîi dintre aceste linii. Pentru deplasarea sezonieră în direcţia staţiunilor de vilegiatură, s-ar fi adăugat o nouă linie ferată pe valea Teleajenului, de la Cheia la Braşov, şi încă una, prin Olteniţa, spre litoralul sud-dobrogean. În loc de o singură gară centrală – trei, cu una de Est, nouă, şi alta eventual la Filaret, cu orientarea spre sud. Deşi era, în principiu, de acord cu lărgirea traseului străzilor şi croirea de artere noi, prin demolările inevitabile, Argetoianu prefera soluţia subterană, pentru a economisi exproprierile şi a apăra circulaţia de zăpezi şi de viscol.

În sfîrşit, el proiecta imaginea viitoare a oraşului cu Parcul Naţional la nord, aşa cum era deja proiectat (ba chiar cu extinderi spre Pipera şi Tei), şi cu altul la celălalt capăt al axului, la Valea Plîngerii, actualul Parc al Tineretului. În prelungirea aleii centrale ce urcă la Patriarhie – o grădină la poalele dealului, iar Adunarea Deputaţilor – evacuată pentru a ceda Sfîntului Sinod palatul (ceea ce s-a realizat în prezent). Construcţia Operei ar fi urmat să facă din Bucureşti „un punct internaţional de atracţie muzicală“ (Festivalul Enescu a îndeplinit şi acest vis). Ca rectificări pe harta Bucureştilor, Argetoianu intuia traseul unor mari artere pe care le avem astăzi: prelungirea bulevardului Colţei spre S-E, adică între Pieţele Romană şi Unirii, legătura între Gara de Nord şi Spitalul Filantropia (aproximativ bulevardul Titulescu), şi între Calea Griviţei şi Calea Moşilor, trecînd pe lîngă Academie (ceea ce şi Ceauşescu a încercat, fără a trece totuşi de Piaţa Romană, pe cînd Argetoianu ar fi vrut „lărgită considerabil“ actuala stradă M. Eminescu).

„Ce ne va aduce ziua de mîine“, încheie el, „numai Dumnezeu ştie.“ Totuşi, numărul anticipărilor confirmate întrece aşteptările. Aceasta se datorează, desigur, şi unor năzuinţe cu care, măcar în parte, se obişnuise opinia publică, dar, mai cu seamă, calităţii excepţionale a unei inteligenţe care avea experienţa de a gîndi economic.

(prima parte a acestui articol aici)

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: D. Călinescu