Deschideţi muzeul!

De mai multe zile, de cînd a apărut un afiş care invită la vizitarea Muzeului Severeanu, căutam un moment liber ca să mă duc să-l revăd, după ani (vreo zece?). Ştiam că fusese atîta vreme închis, dar afişul era îmbietor. Cînd colo, tot închis, cu lacăt la poartă.

Întrebînd prin vecini, am aflat că nu s-au terminat reparaţiile, fiindcă „nu sînt bani. N-au nici pentru o femeie de serviciu!“ Aşa că frunzele uscate din curte le măturase de bună voie paznicul. Nu putea să-mi răspundă dacă Ministerul Culturii sau Primăria sînt de vină. Dar îi părea rău că aşa o frumuseţe de casă – cu tavane înalte de patru metri („Vă daţi seama? Eu aş fi făcut două etaje...“) – are de aşteptat după nişte muncitori care pun un rînd de cărămizi pe zi. Acest ritm contrastează cu rapiditatea cu care lucrează alături nemţii la restaurarea fostului Institut Cultural „Goethe“, unde se zice că se va muta consulatul german. Aşa sînt nemţii: au bani şi se ţin de treabă. Muzeul era tot închis cînd a venit un autobus cu turişti elveţieni, aduşi de o ghidă româncă. Doamna trăieşte în Elveţia, dar ţinea minte muzeul din tinereţea ei şi l-a rugat pe muzeograf să le deschidă, însă acela „avea ordin să nu“, aşa că au venit degeaba. Nici la numărul din cartea de telefon nu răspunde nimeni.

Dacă se uită cineva prin gard, casa arată splendid, dar e goală, nici nu s-au deschis pachetele pentru a umple vitrinele. Inaugurarea anunţată o fi avut loc? Da, în 2008, dar numai pentru cîteva zile, s-a închis la loc şi... pînă acum. Oricum, colecţia Severeanu ţine de Muzeul Municipiului Bucureşti, prin urmare depinde de Primărie. Toate posturile sînt blocate, adică nu poate fi angajat cineva, bunăoară specializat în numismatică antică, grecească şi romană.

Fiindcă povestea, pe care am mai spus-o odată, trebuie cunoscută ca să-i fie cuiva ruşine. Doctorul Gheorghe Severeanu (1879-1938) avea, ca şi alţi medici, o pasiune pentru antichităţi şi obiecte de artă, pe care, ca şi alţi medici – dar mai puţini –, avea şi mijloacele de a o satisface. Se pare că între tablourile lui se strecuraseră şi falsuri (un Renoir?), dar, ca opere ale artiştilor români, avea patru Andreeşti şi douăzeci de Grigoreşti, care l-au instalat în prim-planul colecţionarilor noştri. Picturile de Eustaţiu Stoenescu, Sava Henţia şi, mai ales, Apcar Baltazar contribuiau şi ele la această reputaţie. Colecţia fusese deschisă publicului din 1929. În 1930-1933, G. Severeanu era vicepreşedinte al Societăţii Istorico-Arheologice „Bucureştii Vechi“, după care a devenit director al noului Muzeu Municipal, aflat pe atunci în Calea Victoriei, în casa Moruzi. Din munca pe care a depus-o în această funcţie a rămas amintirea unor conferinţe despre Bucureşti în vremea ocupaţiilor ruseşti, a lui Miloradovici şi a lui Kiseleff. Titlul alteia, „Reprezentări zoomorfice în preistoria Bucureştilor“, dovedeşte interesul doctorului pentru săpături arheologice în interiorul Capitalei şi în împrejurimi. În 1949, Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, cum se numea atunci, după mutarea în palatul Suţu, a primit din partea Mariei Severeanu donaţia colecţiei, dar înfiinţarea oficială a mai întîrziat pînă în 1956.

Despre conţinutul casei dăruite găsim într-o broşură de cinci pagini, tipărită pentru vizitatori de Sfatul Popular al Capitalei RPR Prima dintre cele şase săli era consacrată „comunei primitive“: unelte şi arme de cremene cioplită, podoabe de aur şi argint, ceramică preistorică decorată, obiecte casnice din lut, os sau corn, provenind din sudul Olteniei. Urmau, în a doua sală, antichităţi greceşti: ceramică în stilurile geometric, arhaic, corintic şi attic, precum şi statuete de tip Tanagra (sec. IV-I î.e.n.), inele de aur, argint şi bronz. Sala următoare conţinea antichităţi geto-dacice: tezaurele de la Epureni-Huşi, Inoteşti-Buzău şi Petreşti-Crivina, alături de care erau expuse statuete romane de bronz, plumb sau marmură şi o mască romană din teracotă (sec. II e.n.), monede de argint celtice şi dacice. O colecţie importantă de monede romane şi vase de ceramică şi sticlă se găsea în sala IV. În continuare, sala V cuprindea monedele medievale din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania (sec. XIV-XVII). Tot acolo puteau fi văzute stampe franceze şi germane. În sfîrşit, gravuri şi picturi de artişti moderni, români sau străini, erau adunate în ultima sală. Este penibil să descriem acest tezaur uitat, după explicaţiile unui ghid de acum 50 de ani, dar publicul n-a mai avut de mult posibilitatea să-l cunoască.

Adresa muzeului invizibil este la nr. 26 din strada Henri Coandă (colţ cu str. N. Iorga). Primăria este datoare să ţină seama de faptul că doctorul Severeanu a fost unul dintre oamenii care s-au preocupat de istoria Bucureştilor şi că, prin strădania lui, s-a adunat o cantitate considerabilă de mărturii ale trecutului acestui oraş. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.