De aici şi de acolo
Iulie a venit şi a trecut aşa cum se anunţase, cu arşiţă copleşitoare. Din oraşul dogoritor, atîţia au fugit sau se pregătesc să plece acum în vacanţă, încît ai crede că nu se mai întîmplă nimic. Ba da, se urzesc planuri la Primăria generală pentru viitoarele mari transformări urbanistice.
Încă de la 11 iulie, HotNews semnala că filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România i-a adresat dlui Oprescu o petiţie purtînd 150 de semnături. E vorba despre pasajele proiectate pentru Piaţa Presei (Libere?) şi pentru Piaţa Charles de Gaulle, considerate inutile de către unii dintre cei mai competenţi experţi.
Deocamdată este luat în discuţie cel dintîi, evaluat la 18 milioane de euro. Părerea specialiştilor este că în intersecţia de la Casa Presei există capacitate de preluare a traficului. Pentru fluidizarea circulaţiei ar fi suficiente corelarea semafoarelor şi optimizarea ciclului de semaforizare. Argumentul pe care se bazează partizanii pasajului este că, la intrarea în Bucureşti pe DN1, fluxul maşinilor se gîtuie. Foarte adevărat, dar dificultatea ar putea fi înlăturată dacă s-ar construi doar 6 km în plus, pentru atît de necesara legătură cu autostrada. În loc de această simplă operaţie, „se aşteaptă“ întinderea A3 pînă la Braşov şi pînă în Moldova!
O concesie pe care chiar petiţionarii o consideră raţională ar fi ca pasajul, dacă s-ar face totuşi, să fie restrîns la legătura dintre DN1 şi bulevardul Expoziţiei. Astfel, ar fi salvat sfîrşitul şoselei Kiseleff de intervenţia agresivă din cauza căreia riscă să dispară o parte din spaţiile verzi, „poarta“ caracteristică a Capitalei.
În acelaşi timp, am în faţă ziarele germane, care comentează hotărîrea importantă care s-a luat, la cel mai înalt nivel oficial, în legătură cu restaurarea castelului regal din Berlin. La ieşirea din faimoasa stradă Unter den Linden, pe malul Spreei, rîu care străbate centrul oraşului, şi peste drum de măreţul monument religios şi dinastic care este Domul, se găseşte – încă – un întins teren viran. Acolo a fost, pînă acum cîţiva ani, palatul guvernamental al regimului comunist. Pieck, Ulbricht şi Honecker au socotit intolerabil să lase să troneze în mijlocul capitalei „democrate“ reşedinţa istorică a Hohenzollernilor. Castelul din secolul al XVIII-lea – care suferise, de altfel, din cauza bombardamentelor – a fost demolat din temelie la începutul anilor ’50. Atunci, reconstrucţia dirijată de aceleaşi raţiuni ideologice a făcut să se înalţe o clădire nouă, cu spaţii de protocol şi birouri. N-am apucat s-o mai văd fiindcă fusese la rîndul ei dărîmată, invocîndu-se ca motiv faptul că în materialele folosite la construcţie şi decoraţie intra o mare cantitate de azbest. Utilizarea acestei fibre minerale pentru a creşte rezistenţa era obişnuită pînă prin 1970, cînd s-a descoperit că cimentul, vinilul şi cauciucul care conţin azbest produc, la inhalare, cancerul pulmonar. Dispariţia acestui simbol al dictaturii a atras după sine o iniţiativă care nu mai era sanitară, ci politică. A apărut ideea de a reconstrui ca monument istoric castelul regal, aşa cum este prezent în numeroase picturi şi gravuri care reprezentau peisajul vechiului Berlin.
A izbucnit o controversă în care problema financiară nu putea disimula reacţia de stînga la această întoarcere a trecutului, cu toate că viitoarea destinaţie a clădirii este culturală: un muzeu al civilizaţiilor. Se jongla cu cifrele ameţitoare. S-a calculat un buget de 590 de milioane de euro, fără cupola care trebuie să încoroneze palatul. Statul federal s-a angajat să plătească 500 de milioane, alte 34 fiind contribuţia landului Berlin, iar 80 ar urma să fie achitate din fonduri private, de către societatea care s-a format pentru a promova proiectul. E adevărat că în condiţiile economice actuale, după dezastrul unor mari bănci – ca BER şi Stuttgart 21 –, adversarii, ideologici sau nu, au o îndreptăţire să protesteze. Cea mai scumpă dintre clădirile ridicate pînă acum pe banii statului a fost un teatru pentru care s-au cheltuit maximum 5000 euro pe metru pătrat. Unele muzee n-au avut nevoie decît de jumătate din această sumă. Pentru castel, metrul pătrat ar costa 15.000 de euro.
Totuşi, la 12 iunie, preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, a pus piatra de fundaţie a noului-vechi castel. Exemplul pe care-l dă decizia aceasta contează prin curajul de a susţine cu orice preţ căutarea acelei istorii cu care se identifică personalitatea unei naţiuni.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
