„Mă simt obligată să intervin cu o corectură foarte importantă la ultimul tău articol. S-a produs o confuzie regretabilă, mai ales pentru cei învinuiţi de tine de intenţii «criminale». Universitatea de Arte (rector, istoric de artă Ruxandra Demetrescu, în 2008, în prezent pictorul Cătălin Bălescu) nu a avut niciodată o intenţie negativă faţă de casa Alex."
Ar trebui să încep cu o erată: nu o greşeală de tipar, ci o greşeală a mea. Îmi aminteam că am văzut pe un plan din 1895 trei case, situate pe strada Christian Tell, avînd numele arhitectului pe care nu l-am citit bine: O. Bonis.
Luna trecută, Ministerul Culturii n-a stat cu mîinile în sîn. Agitaţia la care au dat naştere un ordin al dlui Barbu, în ziua de 13 – ceea ce ar fi putut să-l prevină asupra caracterului nefast al iniţiativei –, precum şi un proiect de Ordonanţă de Urgenţă pregătit pentru semnătura prim-ministrului, este caracteristică pentru o birocraţie care, în nestăvilitul ei avînt, pretinde să reorganizeze tot. Aţi mai auzit de „reorganizare prin desfiinţare“?
În ianuarie 2009 (cum trece vremea!), am adresat o „scrisoare deschisă domnului ministru Theodor Paleologu“. Acum, avem alt ministru, din păcate (ale cui?), aşa că unele lucruri ar fi de repetat, pentru cine nu le ştie încă, dar, mai ales, pentru cine nu se sinchiseşte de ele.
Îmi pare rău că n-am altceva de anunţat. Sîntem aici, eu şi aceia care îmi semnalează, din cînd în cînd, ceea ce au observat pe unde îşi au drumurile lor, nişte sentinele fără puşcă. Putem să dăm alarma. Atît. În speranţa că o autoritate în ţara asta, în Capitala ei, va interveni la timp ca să oprească măcelul clădirilor vechi.
Ca orice fiinţă vie, un oraş apare, creşte şi moare. Studiul originilor, al dezvoltării şi declinului unui oraş face obiectul unei ştiinţe care s-a constituit după Primul Război Mondial şi care se numeşte evoluţia urbană.
Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd.
Nu scriu aici numai despre lucruri care se pierd, ci şi despre altele care s-au pierdut de mult. Dangătul clopotelor, de pildă, mai răsună în Bucureşti doar în noaptea de Înviere. Cel puţin în cartierul în care locuiesc, nu-mi aduc aminte să-l fi auzit nici în copilărie, deşi am trăit întotdeauna în vecinătatea bisericii Sf. Visarion.
În acelaşi timp cu comunicatul de presă prin care filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România informa despre respingerea de către Ministerul Culturii a unei cereri de clasare, am primit sesizarea unui cititor în legătură cu un alt atac la patrimoniu.
Am impresia că am mai scris de o mie de ori articolul pe care-l încep acum. Sigur că seamănă toate între ele, dar, din păcate, se mai întîmplă şi să revin la acelaşi caz, fiindcă degeaba am atras atenţia asupra unei anumite case în pericol.
Cîte sînt acum în Bucureşti? Licenţe sînt 6000 – după alţii, 10.000, punînd la socoteală sau nu taxiurile cu număr din Ilfov, care ar fi 1600. Oricum, mulţimea lor a crescut imens faţă de trecutul pe care-l ţin minte sau despre care mi s-a povestit.
Să înţeleagă odată cineva că oraşul din a cărui istorie am vrea să păstrăm cît mai mult a avut o fizionomie originală şi că trăsăturile ei se datorau unor oameni pe care i-a înghiţit uitarea, pe măsură ce acestea dispar, una cîte una!
Un an după altul au trecut şi, de sute de ori, în fiecare săptămînă, cititorilor Dilemei vechi li s-a atras atenţia asupra degradării patrimoniului arhitectural al Capitalei. Demolările semnalate aici erau săvîrşite ilegal sau fără discernămînt, ori iminente, dacă starea de paragină în care erau lăsate clădirile arăta pregătirea înlăturării lor pentru a oferi speculei un teren liber, într-o poziţie strategică.
Am văzut pînă în prezent că înnoirea Capitalei era mîndria cui trăia sub Carol al II-lea, ne aducem aminte de entuziasmul cu care Vadim Tudor şi alţii proslăveau opera urbanistică a lui Nicolae Ceauşescu, vedem astăzi ce planuri se croiesc, cu mai mult ori mai puţin succes, pentru altă „schimbare la faţă“ a oraşului.
La colţul străzilor Nicolae Iorga şi Henri Coandă, a rămas una dintre casele într-adevăr frumoase din acest cartier al oraşului, încă ferit pînă acum de agresiuni, aşa cum este pitit între Bulevardul Lascar Catargiu şi Calea Victoriei.
Acum trei ani, cînd am scris pentru prima dată despre acest subiect, încercasem să văd locuinţa scriitorului – nr. 53, de pe strada care-i poartă numele –, dar o găsisem închisă. Aşa e şi acum, deşi, fiind donată Academiei, a fost cîtva timp casă memorială.
Am vrut să scriu „oraşul pierdut“, dar nu-i adevărat. Oricît ar fi de greu de recunoscut astăzi, clădirile ale căror fotografii formează ilustraţia bogată, splendid aleasă, a albumului Arhitectura modernă în România interbelică, majoritatea n-au dispărut.
Un oraş se identifică prin apartenenţa la un loc şi un timp. Locul se schimbă doar excepţional, la modificarea graniţelor statului. Suceava vechii Moldove, austriacă de la Iosif al II-lea, a rămas dincolo de hotar pînă cînd a revenit României, în 1918.
În mijlocul confuziei în care trăim, două bresle sînt cel mai des acuzate din afară – adică de cine nu le cunoaşte –, dar, în acelaşi timp, sînt, înăuntru, cel mai dezbinate: medicii şi arhitecţii. Vechi resentimente izbucnesc şi le răspund, mai stîngaci sau mai dibaci, disculpări, justificări sau, ca la ping-pong, cele mai piezişe lovituri.
Nu ştiu ce i-a dat lui Graham Greene ideea povestirii cu acest titlu. Văd că a fost scrisă în 1954: poate că la Londra, după sfîrşitul războiului, erau multe urme ale bombardamentelor, care trebuiau înlăturate. Sau fiindcă anii aceia îi obişnuiseră pe oameni cu dărîmarea caselor.
Ultima zăpadă a acestei ierni se cerne peste ce a fost altădată Hala şi peste muncitorii veniţi să-i dea jos rămăşiţele. Se sfîrşeşte astfel o lungă agonie. Din nou se vede politica Primăriei de a impune faptul împlinit.
Sincer să fiu, cred că oricare dintre noi, bucureşteni născuţi în acest oraş, avem pentru el sentimente de dragoste şi ură împletite. Probabil că tuturor ne place să ne întoarcem cu gîndul la decorul în care am trăit copilăria şi tinereţea noastră.
O minune de carte, adică nu numai perfect alcătuită, ci pornită dintr-o iniţiativă cum nu s-a mai văzut în ţara asta. Problema de care ne ocupăm în această rubrică nu este numai a Capitalei: de la un capăt la altul al României se vede aceeaşi deteriorare ireversibilă a patrimoniului cultural.
Un oraş ale cărui muzee se închid unul după altul – sau doarme, sau e bolnav... şi este oraşul nostru. De ani de zile am văzut cum dispar muzeele din Bucureşti. De fiecare dată, am crezut că este o situaţie provizorie, dar timpul trecea fără nici o ameliorare;
Deteriorarea continuă, zi de zi, a clădirilor din vechiul Bucureşti, încet, dar sigur, îndreaptă lucrurile spre dispariţia unor valori de arhitectură şi a unor amintiri istorice de neînlocuit. Tendinţa se poate observa şi în ţările vecine, unde, în ultimii douăzeci de ani, condiţiile sociale şi politice au dus la rezultate asemănătoare.
O broşură de reclamă, apărută în 1924 la Londra în colecţia „Countries of the World“, are chiar acest titlu: „Bukarest, Rumania’s Capital, a City of Delight“. Numele autoarei, Florence Farmborough, membră a Societăţii Regale de Geografie, e însoţit de calificările: călătoare, cunoscătoare de limbi străine şi expertă în Europa modernă...
O dată mai mult trebuie să iau apărarea unui monument din acest oraş, dar importanţa lui în istoria naţională o întrece pe a tuturor celor a căror viaţă am căutat pînă acum să o prelungesc. De o săptămînă, un apel a fost adresat municipalităţii şi opiniei publice pentru a salva clădirea din strada Smîrdan nr. 39, unde a fost odinioară Hotelul Concordia.
Nu vă culcaţi pe-o ureche! Cutremurul viitor, a cărui apropiere ne-o vestesc multe Casandre, va reduce radical patrimoniul istoric al Capitalei noastre. Judecînd după starea de paragină în care se găsesc atîtea dintre monumentele care s-au mai păstrat în Bucureşti, la care reparaţiile sînt încă în curs ori nici n-au început, dezastrul ar putea fi incomparabil mai mare decît pagubele precedente.
Articolul lui G.M. Cantacuzino pe care-l comentam săptămîna trecută este din 1940. Într-un alt text, care-l precedase pe acesta cu un an, „Arhitectura românească de azi“, din Viaţa Românească (XXXI, 4, aprilie 1939), regăsim doctrina autorului, odată cu judecăţi asupra curentului funcţionalist în Europa vremii.
În acel număr din Revista Fundaţiilor Regale de care venise vorba din cauza unui articol de M. Sebastian, acelaşi subiect al înnoirii înfăptuite în Capitală de Carol al II-lea a mai fost tratat – chiar de un arhitect, de G.M. Cantacuzino.
Deşi am scris despre Bucureştii lui Mihail Sebastian, nu văzusem – omisiune de neiertat – articolul cu care el figurează în sumarul Revistei Fundaţiilor Regale (VII, 6, 1940), în volumul omagial pentru Carol al II-lea, cînd acesta împlinea zece ani de domnie.
De cîte ori trebuie să vă spun că sîntem un oraş călcat în picioare? Nesimţirea investitorilor imobiliari şi a arhitecţilor care le acceptă (le caută) comenzile distruge casă cu casă şi stradă cu stradă ceea ce mai rămăsese din Bucureşti.
Neobişnuită, pe atunci, anglicizarea numelui pentru un român care studiase la Paris şi într-o vreme în care limba engleză abia pătrunsese la noi (chiar cărţile englezeşti erau încă rare în bibliotecile din Bucureşti). Poate că era tocmai un fel de a se singulariza, de a semnala adeziunea la o modă pe care o introdusese Principesa Moştenitoare.
Distrugerea statuilor din motive politice şi înlocuirea lor cu altele pentru a imprima în memorie o altă ideologie au fost inventate de Revoluţia franceză. În 1792, Adunarea Legislativă a decretat înlăturarea statuilor de regi, care erau expuse în locuri publice, şi topirea celor de bronz, ca să fie turnate tunuri.
În aprilie 2011 credeam că s-a isprăvit în sfîrşit ruşinoasa poveste cu cele două case de la nr. 45 de pe Şoseaua Kiseleff, cărora proprietara lor le voia cu orice preţ demolarea. Intenţia dnei avocat Lucia Chereches era de a construi pe acest teren de 9000 de metri pătraţi nu mai puţin de cinci blocuri a cîte cinci etaje.
La nr. 27 de pe str. Mihai Eminescu este un portar obraznic. Văzînd că o planşă expusă „pentru consultarea publicului“ era lipită pe zidul gheretei de la intrare, m-am apropiat să văd ce mai anunţă Primăria Municipiului despre intenţia de a construi acolo, în mijlocul unei zone protejate şi printre monumente istorice.
În jurul Universităţii, pe laturile de sud şi est, adică lîngă faţadele de la bulevard şi dinspre piaţă, se întind tejghelele, măsuţele sau rafturile unor comercianţi culturali. Cînd n-au nici pe ce să pună cărţile de vînzare, le aliniază pe treptele unor uşi care nu se deschid.
Dintr-o greşeală a mea, care nu sînt în stare să manevrez computerul ca pe maşina de scris cu care am lucrat patruzeci de ani („Triumph“ 1937, moştenită de la tata), articolul de săptămîna trecută a apărut ciuntit, fiind o ciornă, şi cu pasaje diferite faţă de varianta definitivă.
Mi se semnalează că în Monitorul Oficial au apărut de curînd acte emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, printre care patru ordine de declasare a unor clădiri din Bucureşti şi din provincie care sînt aşadar condamnate la demolare.
Mă întreabă oamenii de soarta uneia sau alteia dintre casele vechi care s-au mai păstrat în centrul oraşului. Foarte bine că e aşa: în ultima vreme, opinia publică parcă s-a trezit. Din cînd în cînd primesc chiar informaţii neaşteptate din partea cuiva care a cunoscut personal cutare clădire ori familia care a locuit acolo.
„Aici, în faţa hotelului unde locuiesc, se demolează un vechi cartier din Erevan. Vechile case sînt doborîte, cu coloanele şi bolţile lor, cu chioşcurile, cu grădinile suspendate, cu peticele de flori şi straturile de zarzavat, cu pîraiele şi cascadele în miniatură, cu acoperişuri pe care se întind covoare de flori."
Pentru cine nu ştie, deşi bunul-simţ al orăşeanului educat e de obicei suficient, existenţa unei probleme urbane şi obiectivul rezolvării ei se stabilesc prin procedeul maximizării bunăstării generale. Comunităţile urbane au proiecte care încearcă să aducă la un numitor comun bunăstarea cît mai multor grupuri.
Ia să ne aducem noi aminte de Vodă-Caragea! Nu fiindcă n-am avea subiecte din viaţa contemporană a oraşului: ele se întîlnesc la tot pasul. O realitate incoerentă, în care, oricît de rare, se întîlnesc şi motive de satisfacţie, dar continuă ofensiva împotriva ultimelor vestigii ale vechiului oraş.
Inconştienţa celor care au întocmit lista oficializată din 2004 a monumentelor istorice din Bucureşti apare pe alocuri. Aşa că, în plimbările mele în căutare de subiecte, se întîmplă uneori, ca astăzi, să mă întreb cum a fost cu putinţă să fie trecute cu vederea clădiri a căror valoare era evidentă.
Sînt ispitit să spun că Bucureştiul este triplu. Ca o consecinţă a vîrstelor prin care a trecut, oraşul, chiar dacă n-are inele care să-l divizeze, se împarte în trei mari zone. Ultima este cea care s-a dezvoltat cu repeziciune în ultimii douăzeci de ani. E firesc să fie aşa: periferia se întinde, creşte, va deveni poate autonomă.
Nu ştiu cît de mulţi turişti străini au plecat din România luînd cu ei, aşa cum ar fi meritat, acest album cu dublă semnătură (Paula Craioveanu şi Ramona Mănescu), care se cheamă Portretul unui oraş. Bucureşti. Sînt doi ani de cînd a apărut, dar nu l-am văzut în circulaţie şi e păcat.
Două camere ticsite de cărţi în Drumul Taberei, ca o citadelă singuratică, dar nebiruită. Este locuinţa soţilor Radu şi Eugenia Greceanu. După vreo şase volume în care a cules mărturii inegale despre vechiul Bucureşti, dna Victoria Dragu Dimitriu, a făcut descoperirea izvorului incomparabil de informaţii pe care-l reprezintă această pereche de personalităţi curioase şi foarte complexe.
După cum spuneam mai demult, există o carte care, la apariţia ei, acum mai bine de o sută de ani, a displăcut românilor fiindcă, despre tînăra lor ţară, aflată şi atunci pe drumul modernizării, a transmis în Occident o judecată pe care ei au socotit-o ingrată faţă de ospitalitatea arătată vizitatorului.
Titlul acestei rubrici a căpătat înţelesul unei rugăminţi ca să fie păstrate acele colţuri de oraş care mai amintesc de trecutul în care s-au născut. Urgenţa disperată a apelurilor pe care le citiţi în fiecare săptămînă se justifică prin amploarea acţiunii de demolare şi reconstrucţie prin care numeroase iniţiative particulare s-au apucat să transforme centrul Capitalei.
Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase», iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului.
