Praful se-alege
Mi se semnalează că în Monitorul Oficial au apărut de curînd acte emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, printre care patru ordine de declasare a unor clădiri din Bucureşti şi din provincie care sînt aşadar condamnate la demolare. Obişnuit să văd cum se distrug monumentele, această decizie oficială purtînd semnătura ministrului Haşotti m-a îngrijorat şi m-am dus să verific la faţa locului ordinul nr. 2462 de la 6 septembrie cu privire la declasarea din Lista monumentelor istorice a imobilului „Casă“ din Bulevardul Regina Maria 12, sectorul 4. În realitate, se găsesc acolo două case moarte. E ultimul moment în care nu este de prisos a pomeni ce se ştie despre viaţa lor. Fiindcă atunci cînd camioanele vor încărca molozul pentru a curăţi terenul, se va şterge orice memorie a unui colţ de oraş în expansiune acum un veac, colonizat de burghezie evreiască şi grecească într-un mediu de sat românesc.
Bulevardul care şi-a reluat numele de Regina Maria are la sud Dealul Mitropoliei şi a început să fie construit pe marginea opusă, din 1895. La numărul 12 (fost Coşbuc, 30, fost Maria, 36) este o parcelă dreptunghiulară, cu o suprafaţă de cca 264 metri pătraţi şi cu latura dinspre stradă de 8 m, lungimea reglementară. O casă exista din primii ani ai secolului, iar cel dintîi proprietar, menţionat în 1911, se numea Josef Grezel. Se învecina la nord cu dna Matilda Motrescu, proprietăţile comunicînd prin curtea bisericii Sf. Ilie Rahova. Era o singură clădire din piatră, cu acoperiş de tablă, doar cu parter, cuprinzînd un vestibul şi trei odăi, cu cămară, bucătărie şi WC. O situaţie provizorie, căci din 1914 arhitectul Johann Seewaldt mai adaugă un cat: acum casa avea salon, sufragerie şi dormitor – împărţirea convenţională –, etajul fiind destinat servitorilor: încă două odăi, alt WC şi spălătoria. Totodată, pe latura de nord se construieşte un corp B, separat de A, cu două caturi (parter + etaj) şi pivniţă. În aceşti trei ani Grezel a dispărut, lăsînd casa probabil moştenire fiicei sale Rebeca, soţia lui Samuel Löbel. Spaţiul curţii s-a strîmtat prin improvizarea unui garaj de tablă pentru un furgon folosit la cărat marfă, apoi s-a închis, în 1926, cu un gard de fier forjat pe soclu de zid. Arhitectul a înfrumuseţat faţada cu nişte ornamente Art Deco, din care se mai văd cîteva. Casa a fost părăsită, ajungînd în stare de colaps din cauza vecinătăţii cu noul bloc de sticlă şi metal, parter şi cinci etaje, care s-a înălţat alături, la nr. 14 (fost Coşbuc, 32), la vest, acolo unde fusese, hăt demult, casa unui Gheorghe Atanasiade. Demolarea a devenit inevitabilă şi progresează rapid.
O situaţie asemănătoare, dar care nu impune distrugerea clădirii, se înfăţişează la est, la nr. 10 (fost Coşbuc, 28). Este o casă cu etaj, în stil eclectic, cu o decoraţie destul de elaborată – mascheroanele îndrăgite de I.D. Berindei! A-i atribui acestui arhitect, foarte activ în epoca aceea, chiar construcţia nu e imposibil. Datează din ajunul de secol, cînd s-a deschis bulevardul şi a fost sediul societăţii Unirea Constructorilor Români.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
