Bucureşti, idealul schimbării (III)
Articolul lui G.M. Cantacuzino pe care-l comentam săptămîna trecută este din 1940. Într-un alt text, care-l precedase pe acesta cu un an, „Arhitectura românească de azi“, din Viaţa Românească (XXXI, 4, aprilie 1939), regăsim doctrina autorului, odată cu judecăţi asupra curentului funcţionalist în Europa vremii. Discuţia porneşte şi aici de la experienţa deceniului care se apropia de sfîrşit în materie de estetică urbanistică bucureşteană.
De la început, autorul declară: „Problema unei arhitecturi româneşti este mai mult decît oricînd la ordinea zilei.“ Dintre lucrările edilitare prin care s-a ilustrat domnia lui Carol al II-lea, axa nord-sud a fost dusă la îndeplinire, iar Cantacuzino şi-a asumat el însuşi, la colţul noului Bulevard Brătianu cu strada Regală, construcţia blocului Carlton, care fusese gata din 1937. „Bucureştiul îşi schimbă din ce în ce fizionomia, sau, mai bine zis, Bucureştiul se urbanizează.“ Sentinţa voia să sublinieze tendinţa spre sincronizare cu Occidentul modern. Totodată însă, ideologia care lua avînt în politică şi în sistemul de educaţie cerea o întipărire mai adîncă a identităţii naţionale: „O mare Capitală se naşte sub ochii noştri. Pulsaţiile vieţii noi cer forme. Dorinţa de a da o înfăţişare cît mai românească acestui oraş în prefacere şi în creştere se transformă într-un imperativ categoric.“ Freamătul vieţii într-un oraş a cărui evoluţie se accelera a impus o modificare a concepţiei căreia-i rămăseseră credincioşi epigonii şcolii Mincu: „Noţiunea de Românie şi de românesc s-a schimbat... Oamenii care au ajuns azi la maturitate au despre spiritualitatea românească şi România însăşi o cu totul altă noţiune.“ G.M. împlinea 40 de ani. Urmează o critică severă a romantismului şi a paseismului în arhitectură. În acelaşi timp, atitudinea faţă de Le Corbusier şi imitatorii săi arată o divergenţă categorică: „experienţele acestea au dotat capitalele lumii cu un număr impunător de construcţii urîte.“ Progresele pe care Cantacuzino era dispus să le recunoască în „domeniul higienei sociale, în punerea la punct a materialelor, în studierea confortului pentru cei mulţi şi nu numai pentru cei bogaţi, în ştiinţifica amănunţire şi seriere a problemelor locuinţei“ trebuiau integrate într-o formulă intermediară. Şi, pentru ca aceasta să fie specific românească, arhitectul recomanda armonizarea cu realitatea socială a ţării noastre.
Această realitate era revelată pentru „generaţia de astăzi“ de cercetările pe teren, de campaniile etnografice ale şcolii Gusti. În consecinţă, inspiraţia ar fi fost de căutat în arhitectura ţărănească. Acolo, în lumea constructorilor de biserici de lemn, Cantacuzino a crezut că găseşte o expresie a neamului, la fel de unitară ca limba română. Aptitudinea acesteia de a modela un program pentru reconstrucţia Bucureştiului nu putea fi decît o utopie. După cum citim chiar în acest manifest, „o arcadă şi un stîlp cioplit, un acoperiş ţuguiat şi o turlă nu ne mai mulţumesc.“ Apelul la lecţia de proporţii şi forme a meşterilor rurali era presupus „a dezvolta premisele date de arhitectura ţărănească, aducîndu-le pînă la monumental“, cu ajutorul inovaţiilor tehnice introduse de funcţionalism. Tot o utopie.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
