De ce dărîmăm?
Un nume pe care ar trebui să-l cunoască toată lumea este acela al marelui ziarist polonez Ryszard Kapuściński (1932-2007). Cărţile care au rămas de la el sînt mai mult decît reportaje, sînt extraordinare documentare despre Etiopia, Angola şi Iran, ţări pe care autorul le-a cercetat în momentele cele mai dramatice ale secolului trecut. Revoluţii şi războaie civile în mijlocul cărora a fost sînt explicate cititorului pe baza acestei experienţe. Despre Uniunea Sovietică a scris Imperium, unde investigaţia şi analiza cuprind o jumătate de secol: amintiri, pentru anii 1939-1967, şi reflectarea evenimentelor din 1989-1991 „văzute din zbor“, ca să ajungă la o ultimă privire asupra acestui spaţiu politic, revizitat în 1992-1993, sub titlul „urmarea continuă“. Din capitolul care relatează impresii din Armenia, după intrarea într-o nouă existenţă independentă, am ales o pagină care mi se pare evocatoare pentru ceea ce trăim şi noi astăzi:
„Aici, în faţa hotelului unde locuiesc, se demolează un vechi cartier din Erevan. Vechile case sînt doborîte, cu coloanele şi bolţile lor, cu chioşcurile, cu grădinile suspendate, cu peticele de flori şi straturile de zarzavat, cu pîraiele şi cascadele în miniatură, cu acoperişuri pe care se întind covoare de flori, cu gardurile acoperite de o viţă-de-vie stufoasă; se dărîmă scările de lemn, se distrug băncile de la piciorul zidurilor, se fac una cu pămîntul şoproane de lemn, coteţe de găini, portaluri şi porţi. Toate astea vor dispărea. Oamenii se uită la buldozere cum calcă peste acest peisaj sculptat de ani nenumăraţi, în locul căruia se vor înălţa cutii de beton prefabricate, privesc cum maşinile strivesc aceste străduţe paşnice, primitoare, pline de verdeaţă, şi potecile şi fundăturile, prefăcîndu-le într-un morman de gunoi. Oamenii stau şi plîng. Şi eu stau printre ei şi plîng.
Toate au trecut – Uniunea Sovietică şi Republica Sovietică Socialistă Armenia şi comunismul, dar mentalitatea obişnuită pentru care principalul este, înainte de toate, să distrugi cît poţi mai mult, această mentalitate a supravieţuit, ea n-a dispărut, ea prosperează“.
Cînd am fost şi eu la Erevan, am căutat în zadar vechile cartiere. Chiar trecînd de incinta de blocuri înalte care înconjoară hotelul monumental şi muzeele din centru, se desfăceau străzi lungi şi largi, mărginite de blocurile din epoca sovietică, însă, dincolo de aceste faleze cenuşii, am descoperit oamenii nevoiaşi care, la cîte un colţ, îşi întindeau marfa – o sărăcie orientală, dar care nu mai avea un caracter patriarhal, ţărănesc, şi se adăpostea în şandramale înjghebate pentru micul comerţ de tranziţie.
Mi-e foarte teamă că aceeaşi mentalitate distrugătoare există şi la Bucureşti, insuficient protejat de legi şi instituţii care ar trebui să apere patrimoniul, dar care acoperă formal o profundă indiferenţă. De exemplu, date cerute prin Legea Liberului Acces la Informaţii de tineri experţi SAR (Raluca Pop) arată că nu facem nici măcar minimum pentru a documenta legal situaţia monumentelor – fără de care devine problematică atragerea de fonduri europene din bugetul viitor 2014-2020 pentru salvgardarea zestrei istorice de monumente pe care Capitala o mai păstrează încă. Condiţia este îndeplinirea unor obligaţii care figurează în legea din 2001, dar datele arată că nici nu se cunoaşte exact situaţia a cărei remediere o aşteptăm.
Inventarierea monumentelor istorice este o atribuţie a direcţiilor judeţene pentru cultură, respectiv a municipiului Bucureşti. Conform legislaţiei, această inventariere ar trebui îndeplinită anual, iar datele reînnoite să fie deţinute de către Direcţia Patrimoniului Cultural din Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. De asemeni, legea prevede ca un funcţionar al acestei direcţii să redacteze pentru fiecare monument o obligaţie de folosinţă înmînată proprietarului, cu o copie păstrată la Minister. La Institutul Naţional al Patrimoniului, din 2004 pînă azi, au ajuns numai 357 de obligaţii din toată ţara, deşi lista oficială numără 30.108 monumente istorice şi situri arheologice.
Alte date, culese cu acelaşi prilej, se referă la baza cadastrală, adică la perimetrarea imobilului şi a zonei sale de protecţie, la regimul de proprietate – esenţial pentru a determina cui îi revine datoria conservării monumentului – şi chiar la starea de conservare. Pentru Bucureşti avem un total de 2590 de monumente la ora actuală (în 2004 fuseseră înregistrate 2627, diferenţa ar putea proveni din eroare, din declasări, care nu încetează, sau chiar din demolări ilegale). Baza cadastrală există pentru numai 62%. Cît priveşte starea de conservare, ea este, pur şi simplu, necunoscută la 2552! Adică la 98,53%... Cîte sînt în stare bună? 33! Bravo... În stare de precolaps? Doar 4! În stare mediocră? Nici una! Ei, aş! Probabil au intrat la „necunoscute“. Aş putea spune că ignorarea situaţiei pe teren – în Capitală, nu în Canada sau Indonezia! – dovedeşte o colosală nesimţire. N-o spun, cunoscînd numărul infim de funcţionari ai direcţiei din Minister la sarcinile cărora s-a adăugat mutarea Ministerului într-un alt sediu, cu o cantitate de dosare dintre care nu-mi vine să cred că nu s-au rătăcit cine ştie cîte. Iar problema regimului de proprietate, aşa de complexă, nu se prezintă nici ea mai clar: statul a păstrat numai 16 monumente (gen Academia Militară sau Casa Scînteii), 156 sînt private şi 2417 – cu proprietar necunoscut. Prin urmare, proprietate privată 6% şi anonimă 93%. Procente asemănătoare sînt şi în judeţele Iaşi, Cluj, Galaţi, Teleorman, Hunedoara etc.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: adevarul.ro
