Muzeul închis

Un oraş ale cărui muzee se închid unul după altul – sau doarme, sau e bolnav... şi este oraşul nostru. De ani de zile am văzut cum dispar muzeele din Bucureşti. De fiecare dată, am crezut că este o situaţie provizorie, dar timpul trecea fără nici o ameliorare; sau, dacă totuşi muzeul s-a redeschis după o vreme – în care era de presupus că au avut loc reparaţii –, se închidea la loc, ca şi cum o lampă ar mai pîlpîi puţin înainte de a se stinge.

Am scris chiar aici despre desfiinţarea ori „mutarea“ unora, pentru a se da o altă utilizare clădirii (ce sens mai are, dacă e o casă memorială, mai ales cînd acest caracter a fost stabilit prin donaţia fondatoare?). A fost cazul muzeelor care păstrau amintirea unor savanţi ca Gh. Marinescu sau Henri Coandă (Babeş încă rezistă). Casa lui G. Călinescu, închisă de mult, n-are, mi se spune, nici o şansă de a mai primi vizitatori. Cu mulţi ani în urmă, a fost închisă casa pictorului Tăttărescu, ba i s-a dat jos chiar placa indicînd istoria ei (pentru a face totuşi cunoscut conţinutul fostului muzeu, a apărut un album de artă, de foarte bună calitate). E un mister ce se întîmplă cu casa colecţionarului G.D. Severeanu: lăsată de izbelişte cu anii, pe cînd ploaia care se scurgea dintr-un burlan ruginit şi rupt brăzda adînc faţada, a fost, în sfîrşit, restaurată – dar, foarte repede după aceea, închisă iarăşi, cu paznic la poartă. Cîte una dintre aceste case – nu spun care! – e deschisă numai pe jumătate, adică ghidul (muzeograf) vine doar la sfîrşitul dimineţii. Economie de case memoriale s-a făcut cînd au fost adunate cu ghiotura, cu anasîna, la Muzeul Colecţiilor din Calea Victoriei. Mai ţineţi minte? Oprescu, Iser (Weinberg), cele două colecţii Avakian, Slătineanu şi Zambaccian. Singură, ultima s-a întors acasă. Celelalte n-au fost restituite, clădirea ce le adăpostea a fost restaurată parţial, dar acum e închisă, aşa că operele de artă sînt invizibile – oriunde. Tot aşa – muzeul sculptorului Medrea, care scăpase de absorbirea în Muzeul Colecţiilor, dar care a fost ejectat din casa din strada General Budişteanu, aceasta fiind retrocedată.

Problema e generală: o serie de asemenea muzee fuseseră instalate în case pe care statul comunist le naţionalizase. Sînt informat că se pregăteşte o iniţiativă legislativă foarte periculoasă pentru ele (despre care va fi vorba altă dată). De altfel, nu e vorba numai de Bucureşti: muzeul Jalea, creat printr-o donaţie a familiei, la Constanţa, este şi el închis cine ştie de cînd.

Acela despre care va fi vorba aici este Muzeul „Theodor Aman“. De vreo şase ani închis – se pare că restaurarea casei din strada C.A. Rosetti, nr. 8, era gata acum vreo trei ani –, a fost întredeschis o vreme – adică se putea vedea din uşa vestibulului o primă încăpere –, apoi închis a rămas. Aşa l-am găsit de cîte ori am vrut să-l arăt verişoarei mele din Argentina, adică de fiecare dată cînd a venit, an de an. Nu vor fi, de aceea, de prisos cîteva lămuriri despre trecutul frumoasei clădiri neoclasice.

Generaţia pe care o onorează înfiinţarea acestui prim lăcaş al artei naţionale trăia la începutul veacului trecut. În Epoca, în 1904, Al. Tzigara-Samurcaş scria: „Pentru a crea o mişcare artistică şi a desvolta simţul frumosului la generaţiile tinere, este nevoie, mai întăi de toate, de a li se face educaţia ochiului.“ În acest scop, pe care-l urmărise şi Aman, fusese organizată expoziţia din 1902, cu 185 de lucrări ale pictorului. Acesta, la moartea sa în 1891, lăsase datorii mari, pe care văduva s-a străduit 13 ani să le plătească, fără a accepta însă propunerile de a vinde în străinătate o parte din această moştenire care ar fi trebuit păstrată pentru ţară. La intervenţia lui Carol I, în 1904, Consiliul de Miniştri a autorizat cumpărarea casei dnei Ana T. Aman, pentru a servi de „local al şcolii de belle-arte“ – întemeiată şi chiar susţinută pe bani proprii de către soţul acesteia – precum şi pentru conservarea operei sale. Ministerul Instrucţiunii avea să ia asupră-şi datoria de la Creditul Urban şi urma să-i plătească văduvei, ca preţ al casei, o rentă viageră. În schimb, statul devenea proprietarul celor aproape 200 de tablouri, acuarele, gravuri şi desene, al atelierului de gravură şi al mobilierului în lemn sculptat chiar de Aman, precum şi al obiectelor de artă, aparţinînd unor autori străini, şi al bibliotecii. Însărcinat de Haret să organizeze muzeul, la a cărui direcţie fusese mai întîi numit arhitectul G. Sterian, Tzigara-Samurcaş, avînd la dispoziţie doar un ajutor secretar şi un om de serviciu, a terminat în două luni. Lui i se datorează şi catalogul, publicat pentru ocazia inaugurării, care a avut loc la 1 iunie 1908 în prezenţa principelui Ferdinand. În afară de introducerea foarte competentă, acest catalog mai cuprinde – excepţional de precise – toate informaţiile necesare pentru a restabili ordinea în care sînt de reaşezat tablourile şi celelalte obiecte de artă, unul cîte unul. De altfel, chiar unele picturi – scene de interior – reprezintă, ca nişte fotografii, mediul în care a trăit artistul.

Atelierul lui Aman se păstrase de atunci intact. Nu e păcat ca generaţia de astăzi să fie lipsită de posibilitatea de a-l vedea?

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean