Ce o să mai citească studenţii?
În jurul Universităţii, pe laturile de sud şi est, adică lîngă faţadele de la bulevard şi dinspre piaţă, se întind tejghelele, măsuţele sau rafturile unor comercianţi culturali. Cînd n-au nici pe ce să pună cărţile de vînzare, le aliniază pe treptele unor uşi care nu se deschid. Aşa e la noi: din motive de siguranţă sau pentru ca femeile de serviciu să nu aibă de făcut curăţenie, la intrările monumentale rămîne o singură uşă deschisă. „Ce carte căutaţi?“ De parcă te-ai duce acolo ca să găseşti una anume, nu ca să cauţi titluri pe care nu le cunoşti şi care, chiar dacă nu le cumperi, se acumulează în memoria ta lacomă.
Sînt vreo cincisprezece oameni necăjiţi care, în orice zi nu plouă, îşi desfăşoară conţinutul sacilor sau al lăzilor cu marfă. Uneori vin acolo şi cei care aduc de acasă cărţile de prisos ori moştenite de la soţul sau tatăl care nu mai sînt, aşa că le vînd cui şi-a făcut din asta o ocupaţie. Dacă e frig, mai circulă printre ei o sticlă ca să se încălzească. I-am văzut vara citind la soare şi aş fi vrut să fiu în locul lor... Altfel, sînt sociabili şi volubili. M-au adoptat, nu de la început, dar cu vremea s-au obişnuit cu mine şi mă salută cordial: „Să trăiţi, dom’ profesor!“. Am intrat şi în familia lor, după ce eram de mult în a anticarilor subţiri.
Ce oferă ei, la preţuri de obicei mai modeste ori pe care se învoiesc să le scadă?
Orice, de la cărţi religioase sau de ştiinţe oculte la romane poliţiste şi povestiri de călătorie ori de război. Rareori, cărţi în limbi străine (mai mult franţuzeşti din anii ’30, amor – mai degrabă decît istorie, ce să-i faci, aşa erau bibliotecile). Excepţional, am cumpărat cartea unui autor turc cu dedicaţie autografă către Martha Bibescu, dar prinţesa nu tăiase nici o pagină. Altădată, am văzut un volum dedicat Reginei Maria de un oaspete britanic – era prea scump. Cele mai multe sînt în româneşte.
Deseori, maculatură din anii ’60-’80. Ceea ce e vrednic de toată atenţia este literatura străină tradusă la noi. Balzac sau Hugo, bine, dacă cineva nu-i are acasă în limba lor, dar mai ales clasicii ruşi care se traduceau masiv în anii ’50: Tolstoi, Turgheniev, Gogol, Cehov. Îndepărtarea de ei este intrare în noapte! Americanizarea noastră la care se străduiesc editurile mă face să ocolesc librăriile. Deci, ruşii... fiindcă veni vorba, să plasez aici o solicitare: dacă cineva îmi spune unde aş găsi o carte pe care o aveam în copilărie despre un explorator rus din secolul al XIX-lea în Asia Centrală, Mihail Prjevalski, mi-o doresc mult. La grădina zoologică din Washington, cînd am văzut nişte căluţi pitici, am sărit în sus: caii lui Prjevalski! Manuale cred că se mai cumpără – oare şi de drept? Cărţile şi revistele vechi de drept sînt acolo cu zecile. Literatură română clasică nu se caută. Din cînd în cînd, vine cîte o fătucă şi întreabă: „Aveţi Baltagul?“. Se face la şcoală.
Aşadar, viaţa acestor oameni e grea. Că se pricep sau nu la meseria asta nu contează. N-am nevoie să am conversaţii savante cu ei. Vorba e că au puţini clienţi. Mă întreabă ce fac tinerii ăştia care trec pe lîngă ei, n-au nevoie de cărţi? Ce să le spun de biblioteca Facultăţii mele, care e destul de plină, sau de computere, de care destui nu sînt lipsiţi... Dar scriitorii clasici şi poeţii nu se găsesc la biblioteca noastră şi pe Internet. La întrebările pe care le pun cîteodată ca să le sondez lecturile, descopăr o ignoranţă abisală în materie de literatură universală. Oricît am avea grijă de mintea lor (acela este un lucru de şcoală, de teorie, de imitaţie), sufletele lor cresc ca buruienile, în lipsa unui tip de educaţie care-i face să înţeleagă sentimentele pe care le-ar avea, la vîrsta lor sau mai tîrziu. Fără s-o ştie, au nevoie de orizont. Şi de ce să nu se aplece să culeagă cartea ieftină?
Mi se mai plîng vînzătorii de cărţi că Primăria vrea să-i alunge. Pentru imagine, ei nu dau bine. E adevărat că zidurile, la înălţimea omului, sînt mîzgălite, dar nu ei le-au mînjit. Vin agenţii Primăriei şi dau cu picioarele în cărţi ca să-i ia la goană! Aţi văzut de cîte feluri sînt acele cărţi, cine are dreptul să le dispreţuiască? Că sînt acolo, claie peste grămadă, volume din cele mai diverse nu e rău. O Universitate nu e o cazarmă, nici n-ar trebui să fie. Cumpărătorii de la Diverta nu sînt cititori adevăraţi. Cine are bani – nu-i nevoie de prea mulţi – să treacă drumul, la Anticariatul Unu, care e mereu aprovizionat cu cărţi de cea mai bună calitate. Cine n-are să se oprească la intrarea în Universitate ca să aleagă şi să înveţe plăcerea şi mîndria de a duce cărţi acasă.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
