Fără frîne
De cîte ori trebuie să vă spun că sîntem un oraş călcat în picioare? Nesimţirea investitorilor imobiliari şi a arhitecţilor care le acceptă (le caută) comenzile distruge casă cu casă şi stradă cu stradă ceea ce mai rămăsese din Bucureşti. Un mesaj alarmant a venit zilele trecute cînd am fost informat de lucrările care au început în zona dintre Piaţa Amzei şi Ateneu. Acolo, pe strada George Enescu (fostă Kuibîşev, fostă Lahovary), este în pericol vila de la nr. 11, despre care am scris de mai multe ori (ultima dată acum o lună, cînd primisem din Franţa rugămintea de a atrage atenţia asupra acestui palat în paragină). Poate că a avut efectul contrar, fiindcă s-au demolat faţada de la nr. 13, ca şi zidul dintre cele două case învecinate, pentru a întinde spaţiul viran pe care urmează să se înalţe o clădire de birouri înaltă de 9 (nouă!) etaje, dintre care cele trei din vîrf în retragere, mezanin, parter, plus nu mai puţin de trei subsoluri (probabil pentru parcarea maşinilor ce se vor înghesui pe această stradă strîmtă).
Vin de la faţa locului, unde m-am ciorovăit cu un nene de la serviciul de pază, care a chemat poliţia fiindcă am încălcat „o proprietate privată“ (cuvinte pe care le pronunţa foarte greu). Adică am găsit poarta deschisă şi am intrat, după ce văzusem pancarta de pe gard anunţînd că va fi „desfiinţat“ corpul secundar al imobilului. Dat fiind că acesta este legat prin construcţie de corpul principal, a trebuit să mă apropiu ca să înţeleg că nr. 11 B comunică prin nişte coridoare cu nr. 11 A. Prima întrebare a paznicului a fost de la ce instituţie sînt! Dacă n-ai o instituţie în spate eşti un nimeni.
Mentalitatea „tovarăşilor“... Au să ne îngroape înainte să vedem că s-a schimbat ceva.
Sînt nevoit să repet ce am mai scris despre aceste case. În 1893 s-a construit nr. 11, casa profesorului de la Medicină Cristea Ştefan Buicliu (1857-1918), medicul regelui Carol I. Din aceeaşi vreme data nr. 13, casa doctorului Constantin Istrati (1850-1918), chimist, academician, care a fost chiar primar al Bucureştilor. A doua ajunsese un restaurant... vezi, Doamne, spaniol! Apoi, după un incendiu, o ruină care, acum, a dispărut. Alături, casa Buicliu – în care Spaţiul Locativ plasase opt familii, cîte una în fiecare cameră – a rezistat destul de bine. Vîndută şi revîndută, nu mai avea alt locatar decît paznicul. Corpul secundar, care va fi retezat, fusese locuinţa servitorilor. Clădirea se întinde de-a lungul unei alei care face legătura cu Piaţa Amzei. Partea din faţă, cu balcon la etaj şi terasă la hoch-parter, care coboară în fosta grădină, corespunde ca eleganţă cu interiorul, unde o scară monumentală de marmură urca din hall către încăperile superioare, deasupra cărora se ridică un pod înalt, cu o interesantă structură de lemn. Proiectantul, care şi-a stabilit o perioadă de doi ani pînă la terminarea lucrării, făgăduieşte consolidarea corpului principal, care va fi restaurat, cu schimbarea destinaţiei sale (?). Mai departe, nr. 15-17, şi el părăsit de vreun an, a fost tot un restaurant, Casa Veche, şi o covrigărie. Nr. 19, înfipt în colţul îngust cu Mendeleev, este o bijuterie de arhitectură, în stilul baroc francez al lui Berindei, ceea ce indică aceeaşi vîrstă, din primii ani ai veacului al XX-lea. Din fericire, casa e încă locuită. Dacă celelalte ar fi una cu pămîntul nu e nici o pagubă, dar, judecînd după intenţiile afişate la nr. 11, viitoarele clădiri cărora li se face loc vor depăşi cu mult înălţimea caselor din jur. Unele au numai parter (de pildă, chiar peste drum, cea mai frumoasă, nr. 6, recent restaurată). În spate e deja un bloc înalt, construit pe jumătate, care stă aşa de doi ani.
În aceste condiţii, putem spune că restaurarea casei Buicliu, care era necesară, este răscumpărată prin ridicarea blocurilor cu care se va învecina. Nu există nici o disciplină a construcţiilor care să frîneze înmulţirea imobilelor de dimensiuni agresiv ambiţioase în Centrul Istoric. Istoric? Da, fiindcă din istoria mai veche a oraşului nu mai avem decît bisericile. Acel Bucureşti care s-a născut după Independenţă este tot ce se poate invoca drept raclă a relicvelor unui trecut de care nu ne-am despărţit încă.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
