"Un oraş al desfătării"

O broşură de reclamă, apărută în 1924 la Londra în colecţia „Countries of the World“, are chiar acest titlu: „Bukarest, Rumania’s Capital, a City of Delight“. Numele autoarei, Florence Farmborough, membră a Societăţii Regale de Geografie, e însoţit de calificările: călătoare, cunoscătoare de limbi străine şi expertă în Europa modernă... Cîţi experţi avem astăzi în altă Europă modernă! Însă pe atunci, după Primul Război Mondial, o asemenea specializare era mult mai rară, iar această femeie, care fusese infirmieră pe frontul rusesc, cîştigase acolo o experienţă extraordinară, cu preţul unor încercări aspre.

Dar să vedem mai întîi ce are ea de spus despre Bucureşti. „Este o capitală colorată, strălucitoare, un centru de rafinament şi cultură, de gust şi eleganţă estetică.“

Nu lipsesc temele obişnuite: „un oraş-grădină, acoperit şi înghirlandat cu frunzişul luxuriant din mijlocul căruia se înalţă acoperişuri ţuguiate, turnuleţe şi creştete de case de cea mai variată arhitectură.“ Inevitabil, impresia este a unui „puternic conflict între influenţele orientale şi occidentale.“ La o populaţie de 550.000 de locuitori, ţăranii reprezintă 80%, iar evreii sînt 44.000. Legislaţia a fost croită pe modelul instituţiilor franceze. Liderii intelectuali, înalţii funcţionari, oamenii politici şi ceilalţi care-şi pot permite sînt educaţi în capitala Franţei. Pe de o parte, există urmele influenţei greceşti, care s-a exercitat din Antichitate pînă la fanarioţi, pe de alta, toţi românii se mîndresc cu originea daco-romană.

Cîteva clădiri principale atrag atenţia: Ateneul, cu o faţadă ionică impunătoare şi cu o cupolă „bizantină“, Poşta Centrală, a cărei frumoasă intrare conduce spre săli de marmură, şi Palatul de Justiţie. De asemenea, bisericile: Mitropolia, Sf. Iosif, Domniţa Bălaşa, Stavropoleos. În tot oraşul, numărul bisericilor este de aproape două sute, libertatea religioasă fiind neîngrădită. În afară de sărbătorile religioase (Paşti, Sf. Dumitru), statul are ca zi festivă 10 Mai, data sosirii primului rege din dinastia germană. Pînă aici, nimic nou. Privirea atentă a vizitatoarei, cînd se plimba prin grădinile publice, a remarcat speciile de arbori: plopi şi salcîmi. Aceste plimbări au dus-o peste tot, pînă la marginile oraşului, unde a văzut fortificaţiile construite de Brialmont, care nu fuseseră de nici un folos în 1916. Conştiincioasa inspecţie a constatat şi oarecare dezvoltare economică: industrie textilă, morărit, metalurgie, cărămidărie şi – tradiţie populară – olărit. Capitala avea şi berării, şi fabrică de sticlă, dar era mai ales centrul de distribuţie al industriei petrolului.

Tonul se schimbă cînd vine vorba despre viaţa culturală. Presa este liberă şi în Bucureşti apar 114 ziare (cîte or fi acum?). Dintre ele, 16 erau în limbi străine, adică franceză şi limbile minorităţilor: greacă, maghiară, armeană şi idiş. Universitatea are 11.000 de studenţi şi 100 de profesori. Există Fundaţia „Carol“, înzestrată cu bibliotecă importantă. Cît despre divertisment, opt teatre şi, bineînţeles, Capşa, ceea ce justifică numele de „oraş al desfătării“, ca şi cum locuitorii ar trăi o bucurie permanentă.

Desigur, descrierea nu era numai pentru turişti. Miss Florence nu a omis aspecte mai puţin atrăgătoare: străzi strîmte şi întortochiate, încă prost luminate (deşi s-a introdus electricitatea), condiţii sanitare primitive. Faptul că majoritatea clădirilor erau de cărămidă, cu un singur etaj şi cu acoperiş de tablă, i s-a părut un indiciu de inferioritate faţă de capitalele din Occident. Nici veşmîntul de teracotă al caselor, împodobit cu „desene fantastice“ (stucaturile), n-a găsit mai multă preţuire în ochii autoarei.

Dar călătoria în România, probabil în 1923, a mai produs două cărţulii în care Florence Farmborough, în calitate de corespondent special pentru Times, a judecat altfel situaţia reală, aşa de diferită de superficialitatea mediului bucureştean. Mai întîi a scris despre „Ţărănimea istovită de trudă a unei ţări vechi“ şi, după un an, despre „Dobrogea, ţară mohorîtă de paragină şi de speranţă“. Prima oară cînd intrase în România fusese cu Crucea Roşie în 1917, din iulie pînă în noiembrie. Notele ei zilnice s-au publicat – Nurse at the Russian Front. A Diary 1914-18 – şi la apariţia lor, în 1977, ea trecuse de 90 de ani.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean