Încă un ziarist francez la Bucureşti

După cum spuneam mai demult, există o carte care, la apariţia ei, acum mai bine de o sută de ani, a displăcut românilor fiindcă, despre tînăra lor ţară, aflată şi atunci pe drumul modernizării, a transmis în Occident o judecată pe care ei au socotit-o ingrată faţă de ospitalitatea arătată vizitatorului. La Roumanie contemporaine, de André Bellessort, s-a publicat la Paris în 1905 şi, oricît de rar ar fi astăzi acest volum, nu m-am lăsat pînă nu l-am găsit. Autorul se specializase în reportaje urmărind orizonturi extraeuropene (Ceylon, Singapore, Filipine, Chile sau Bolivia). I se oferea acum publicului francez imaginea ambiguă a unei societăţi care, de la Predeal la Sulina, trăia o dezvoltare cu două viteze: una, foarte rapidă, la nivelul clasei conducătoare, şi alta, extrem de lentă, care îngăduia observatorului să descopere moravuri ţărăneşti primitive. Introducerea, pe un ton într-adevăr jignitor, sublinia faptul că numai trei generaţii despărţeau umilinţele îndurate sub fanarioţi de România modernă, al cărei progres Bellessort îl compara cu situaţii văzute de el în America de Sud.

Experienţa călătoriei proprii venea în continuarea lecturilor, nu numai din Pompiliu Eliade şi Xenopol, ci din relatările unor străini care străbătuseră odinioară Principatele, pentru care I.I.C. Brătianu îi pusese la dispoziţie oaspetelui bogata sa bibliotecă. Intrarea în ţară, din Transilvania, l-a adus pe acesta la Sinaia, unde marile hoteluri şi vilele elegante i s-au părut miniatura unei Românii artificiale, de expoziţie. După doar (!) patru ore cu trenul, a pătruns în Gara de Nord, „mică, strîmtă şi scundă“ faţă de mărimea oraşului, care se întinde pe 3000 de hectare. Prima impresie a fost de orientalism: aglomerare haotică de mahalale, vizitiii lipoveni, „ţiganii pe jumătate goi, cinchiţi la răspîntii“... Înainte de a ajunge în centru, a constatat izolarea diferitelor cartiere după caracterul etnic al fiecăruia: al ruşilor, al armenilor, al evreilor, al bulgarilor, al grecilor (la care ar fi fost de adăugat şi al ungurilor). Nevoia de a instala instituţiile publice ale unei capitale a produs construcţii mîndre: CEC-ul, Palatul de Justiţie, Banca Naţională şi Poşta.

Calea Victoriei, prelungită de Şoseaua Kiseleff, reprezintă influenţa franceză, ceea ce nu-l împiedică pe Bellessort să recunoască superficialitatea acestor aparenţe, create de o elită cheltuitoare peste posibilităţile ei reale şi înconjurată de o servitorime excesiv de numeroasă. Băcăniile de lux şi cofetăriile mereu pline, gustul pentru podoabe şi parfumuri, mulţimea trăsurilor cu care se răsfaţă indolenţa doamnelor – toate acestea dovedesc că s-au păstrat aici obiceiurile orientale. Pe ziaristul parizian îl interesa să vadă şi confruntarea dintre exemplul Franţei, covîrşitor în cultură, şi relaţiile politice privilegiate cu Germania, favorizate de rege. Concluzia e răutăcioasă, dar a rămas multă vreme adevărată: „Cred că românii se vor germaniza foarte greu, deoarece îi împiedică şi defectele lor şi, mai cu seamă, calităţile lor“.

Paginile despre Bucureşti sînt un caleidoscop din care privitorul caută să desprindă trăsăturile cele mai semnificative ale firii românului, aşa cum au modelat-o condiţiile sociale. De pildă, găseşte vrednic a fi menţionat „numărul incalculabil de sărbători“, zile de odihnă, deci „o religie excelentă pentru funcţionari“. De altfel, ortodoxia îi apare ca suspendată deasupra vieţii publice, aşa încît el notează că clerul nu se implică în lupta partidelor (asta în vremea cînd, în Franţa, guvernul Combes era aprig combătut de Vatican). Scena politică românească era ocupată de ciocnirile dintre liberali şi conservatori, dar Bellessort consideră că aceste conflicte erau cauzate mai curînd de interese personale decît de diferenţa programelor de guvernare. Consecinţa acestei situaţii se observă în presă: „Românii se înjură pentru a profita de sfînta libertate“ (a cuvîntului). Cînd e vorba de carierele pe care şi le aleg ei, cele trei preferate sînt: funcţionari, avocaţi, oameni politici (adesea ultimele două împreună). De aceea, călătorul întors din republicile sud-americane a putut aprecia cît de mult se asemăna ţara noastră (încă de atunci!) cu Argentina.

Interpretarea cea mai lucidă a împrejurărilor i-a fost dată de Petre Carp, cînd l-a vizitat la conacul său de la Ţibăneşti: „Statul nostru nu e o monarhie, ci o birocraţie“. Partidele şi-au creat cîte o clientelă birocratică, fiecare, ca să ţină locul clasei mijlocii care lipsea. Carp susţinea că evreii au rolul de a intra în acest vid social pentru a forma burghezia, fără de care nu se poate nici o modernizare. De aceea, ca o excepţie între boierii moldoveni, el refuza antisemitismul. Cît despre procesul de schimbare în rîndurile ţărănimii, Bellessort a remarcat superioritatea agriculturii devălmaşe în satele de moşneni şi, ţinînd seama de răscoalele din 1888-1900, a prevăzut ceea ce avea să urmeze în 1907. În acelaşi timp, nu lua în serios începuturile mişcării socialiste. „Românii – spune el – sînt incomparabili asimilatori.“

Marea operă a cultivării sentimentului naţional îi trezeşte repulsie, totuşi nu poate să nu se întrebe, la Bucureşti: unde este arhitectura românească? Activitatea lui Mincu nu răzbătuse încă, aşa că şi imaginea oraşului i se prezintă ca rezultat al imitării: „Printre toate aceste clădiri care înaintează pînă la marginea maidanului şi se opresc de parcă prăpastia falimentului li s-ar deschide la picioare, caut o casă, un acoperiş, un zid de arhitectură românească“. Oricum, la vîrsta de mai puţin de cincizeci de ani, Bucureşti este „un oraş ciudat, încă plin de discrepanţe, fără caracter precis, niţel pretenţios, niţel aiurit, dar vesel“. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.