Cum se nasc şi mor oraşele
Ca orice fiinţă vie, un oraş apare, creşte şi moare. Studiul originilor, al dezvoltării şi declinului unui oraş face obiectul unei ştiinţe care s-a constituit după Primul Război Mondial şi care se numeşte evoluţia urbană. Ea examinează legătura dintre om şi natură, dar influenţa preponderentă asupra acestei relaţii nu-i aparţine geografiei, ci istoriei, fiindcă trecutul este adînc întipărit în felul de a construi şi în concepţia despre drepturile locuitorilor.
Există oraşe spontane şi oraşe create. Diferenţa va fi văzută mai clar dacă luăm două exemple extreme: Paris şi Washington. Pe insuliţele de pe Sena şi-a stabilit tabăra de iarnă împăratul Iulian Apostatul. Cu 400 de ani mai înainte, Cezar făcuse ca legiunile sale să treacă prin păduri şi mlaştini, ca să controleze acolo răspîntia strategică a mai multor drumuri. Un strat peste altul, de la aşezarea galo-romană şi cetatea carolingiană expusă atacurilor normande pînă ce, de la începutul veacului al XI-lea, regii îşi vor avea aici reşedinţa statornică. Dar acţiunea lor nu se poate compara cu actul fondator din 1790 prin care generalul Washington a ales locul unde se va înălţa capitala federală, însărcinîndu-l pe maiorul L’Enfant să-i traseze planul. Faţă de primul caz, în care aglomerarea s-a înjghebat treptat, numai al doilea este rezultatul voinţei de a întemeia.
Printre elementele generatoare de oraşe, acelea care datorează cel mai mult naturii sînt colinele izolate. Predilecţia vechilor greci pentru Acropole (Micene, Argos, Atena sînt căţărate pe dealuri) se constată şi în Evul Mediu: în Italia, Assisi, Siena, San Gimignano. Aceleaşi necesităţi de apărare au impus alegerea insulelor dintr-o gură de fluviu (Sankt Petersburg, Stockholm, New York) sau din meandrele unei lagune (Veneţia). Există, la încrucişarea drumului de uscat cu rîul, şi vadul sau podul în jurul căruia s-au adunat orăşenii (Florenţa). Alteori, izvoarele de apă minerală au provocat cultul unor zei care i-au chemat pe oameni, ca la Bath. Oraşele din Apusul Europei, adesea, s-au îngrămădit în jurul unui castel sau al unei mănăstiri. La Split, cu faţa la Adriatică, casele au răsărit în interiorul uriaşului palat imperial pe care Diocleţian şi l-a construit pentru ieşirea la pensie.
Creşterea aşezării urbane se poate datora intervenţiei care i-a dăruit un nou destin, introducînd o activitate specială. În Anglia secolului al XIII-lea, numele oraşelor universitare, „vadul boilor“ (Oxford) şi „podul peste Cam“ (Cambridge) arată ce origine umilă a fost înainte de a se strînge pe malurile rîului dascălii şi şcolarii lor, sub protecţia unor fundaţii bisericeşti. Dar, cel mai frecvent, puterea politică a fost cea care a decis soarta oraşului din care a făcut o capitală: Madrid, Berlin sau – de cînd Norvegia şi-a recăpătat independenţa, în 1905 – Oslo. După Petru cel Mare, Rusia a avut altă capitală decît cea veche, formată în Evul Mediu pe malul rîului Moscova, dar proclamarea URSS a substituit Petrograd-ului iarăşi Moscova. Pentru a evita rivalitatea între două centre, Olanda are drept capitală Amsterdam, pe cînd sediul Guvernului este la Haga. Bruxelles, capitala regatului belgian fiindcă acolo izbucnise în 1830 revoluţia care a rupt Ţările de Jos în două, a dobîndit o mare importanţă internaţională ca centru al instituţiilor europene
Dar oraşele, mai devreme sau mai tîrziu, pot să şi moară. De moarte naturală, prin dispariţia elementului care le asigurase dezvoltarea, sau de moarte violentă. Înnisiparea a sufocat porturi ca Aigues-Mortes sau chiar Bruges (renăscut ca oraş turistic). Anglia medievală avea acele Cinq-Ports înghiţite de valuri sau de care marea s-a îndepărtat. Pompei şi Herculanum au împietrit în lava Vezuviului pînă cînd arheologii au deschis calea turismului. Războaie necruţătoare au nimicit Babilon, Ninive şi Cartagina.
La noi, turiştii vor continua să vină în Dobrogea pentru ruinele din Antichitatea greco-romană, în Munţii Orăştiei pentru fortăreţele dacice sau chiar la Suceava, fiindcă am pierdut Cetatea Albă şi Hotinul. Bucureştii, care s-au închegat, din preocupări comerciale şi militare, din satele adunate la poalele Curţii domneşti de pe malul sudic al Dîmboviţei, n-ar fi fost niciodată nimic dacă nu s-ar fi urbanizat intens cînd România modernă a avut nevoie de o capitală. A doua etapă, a industrializării, a impus-o regimul comunist. Cea de a treia, a „biznesului“, abia a început şi, cînd îşi va desăvîrşi acţiunea distrugătoare, turiştii vor putea veni şi aici, ca să fotografieze ceea ce inconştienţa unor „dezvoltatori“ compune acum ca o imitaţie de oraş, fără trecut.
(articol apărut în nr. 289, 29 august, 2009)
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto L. Muntean
