Bucureşti, idealul schimbării (II)

În acel număr din Revista Fundaţiilor Regale de care venise vorba din cauza unui articol de M. Sebastian, acelaşi subiect al înnoirii înfăptuite în Capitală de Carol al II-lea a mai fost tratat – chiar de un arhitect, de G.M. Cantacuzino. Ca profesionist, autorul nu se putuse sustrage de la o apreciere a intervenţiei personale a regelui în acest domeniu şi a scris Arhitectura românească după Restauraţie.

Ca şi la Sebastian, o demnă rezervă faţă de revărsarea de epitete adulatoare sau de proclamaţii de devotament a dus la consideraţii generale, pînă şi la evitarea numelui celui omagiat (cu doar o aluzie la,,Domnescul îndemn“). O apropiere de Sebastian se vede şi din faptul că acesta scrisese în 1938 o frumoasă recenzie la Pătrar de veghe, povestirea călătoriilor arhitectului în Liban, Mesopotamia şi Persia. În Arcade, firide şi lespezi, încă din 1932, Cantacuzino îşi declarase convingerea că „oraşul de mîine, cu case moderne şi luminoase, cu străzi largi, cu parcuri şi pieţe“ trebuie s-o apuce pe calea progresului, punînd bazele unei adevărate capitale. Interesul lui pentru o bună gestiune urbană îl făcuse din 1930 să-şi dorească a fi chiar primarul Bucureştilor, idee încurajată de Martha Bibescu.

În articolul din R.F.R. el pune de la început problema: absenţa înainte de 1930 a unei arhitecturi de stat în ţara noastră. Aceasta a creat situaţia faţă de care el se manifestase critic, şi cu alte prilejuri: „Fără centre civice, fără un crîmpei măcar de preocupare urbanistică, fără mîndrie cetăţenească, oraşele îşi aştern pata lor de tencuială galbenă, informe şi plictisite“. Cînd se referă la stilul neo-românesc – „arhitecţii de la începutul secolului au încercat o revenire spre trecut“ –, neîncrederea capătă un ascuţiş polemic: „Nu e vorba de a înfăptui decoruri mai mult sau mai puţin teatrale cu zorzoanele heraldicii noastre tradiţionale, nu e vorba să luăm ornamentele mormintelor pentru a le pune pe chenarul ferestrelor din care trebuie privit viitorul“. Acolo unde totuşi statul (cuvînt pe care autorul îl scrie semnificativ cu majusculă) a avut nevoie de sedii pentru instituţii şi organe administrative, a fost şi mai rău, fiindcă gări, şcoli ori spitale vădeau „sărăcia de concepţie şi lipsa de generozitate... care desfigurează satele şi oraşele cu construcţii inadecvate menirii lor“.

Adoptarea Planului General de Sistematizare (1934) i-a dat ocazia să explice că „organizarea unei capitale este un act îndelungat de autoritate. Soarta Bucureştilor va depinde de lupta care se va produce între autoritate şi rezistenţa cetăţenilor“. Aceasta îi obliga pe responsabilii municipali să aplice un sistem bine gîndit de compensaţii şi despăgubiri. Ar fi fost o soluţie, dar s-a recurs la preluarea iniţiativei de către cea mai înaltă autoritate: „O mare eră constructivă a început cu puţin timp în urmă şi de data aceasta pusă la cale de Stat“. În definitiv, „principalul client al arhitecturii tot Statul rămîne“. Au gîndit şi alţii tot aşa, apoi n-a mai fost altceva de ales.

Ceea ce putea să atragă nu numai publicul totdeauna uşor de impresionat, ci şi pe specialiştii care vedeau interesul unor comenzi masive era monumentalitatea lucrărilor propuse de noul program. În plus, era oferită astfel posibilitatea unei concilieri a curentelor între care erau împărţiţi oamenii de meserie: „nici aportul funcţionalismului, nici zestrea trecutului nostru nu erau în contrazicere, putîndu-se topi într-un singur aliaj“. Avantajele pe care le vedea G.M., ca partizan hotărît al sincronizării cu civilizaţia occidentală, erau „organizarea oraşelor, după noile tendinţe urbanistice, unificarea aspectului localurilor Statului şi al marilor instituţii dependente de Stat, amploarea dată lucrărilor publice, care nu pot rămîne străine preocupărilor arhitectonice, o nouă atenţie dată construcţiilor rurale şi dorinţa de a da şi satelor centre civice mai îngrijite şi a căror construcţie să fie în armonie cu viaţa rurală“. Aceste elemente ale politicii, la care erau înclinaţi să se ralieze cei cărora li se adresa apelul, corespund, mai ales ultimele, activităţii echipelor lui Gusti.

Sensibilitatea la componenta socială a acestui program era şi în spiritul vremii. Era alimentată de o nemulţumire larg propagată faţă de felul în care generaţiile precedente construiseră ţara de după război. O transformare era necesară, dar nu prin revoluţia la care incitau extrema dreaptă şi extrema stîngă. Şi atunci de ce să nu fie arhitectul G.M. Cantacuzino în Consiliul superior naţional al Frontului Renaşterii, alături de mulţi alţi intelectuali şi artişti, o pleiadă care nu se va mai întîlni compactă niciodată?

De atunci au mai fost momente istorice în care s-a aşteptat plămădirea unei noi ere pentru România şi în care a renăscut nădejdea că Bucureşti îşi va găsi adevărata identitate. Unul cînd efortul s-a desfăşurat, tot aşa, dirijat arbitrar de o personalitate dominantă, insaţiabilă de linguşiri, cu rezultate dezastruoase, altul de completă anarhie, pe care-l trăim acum.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.