Istoria bucureşteană este prezentă aici nu numai de cîte ori e în primejdie o clădire veche – şi aceste ameninţări se înmulţesc –, ci şi cînd se iveşte cite o informaţie nouă despre acel trecut pe care, deşi nu prea îndepărtat, l-am uitat cu totul.
Am văzut săptămîna trecută observaţiile dnei Durandin despre Bucureşti, oraş pe care-l cunoaşte bine, aşa cum era la cumpăna între două zodii politice şi sociale, la sfîrşitul primului deceniu de la Revoluţie. Întîmplarea îmi scoate în cale încă o mărturie franceză cu privire la altă răscruce în istoria Capitalei noastre, în toamna tîrzie a anului 1918.
Dacă cineva a urmărit perindarea subiectelor în această rubrică, a putut vedea că reacțiilor la atacuri directe contra vechiului București le-am adăugat un număr la fel de mare (și mai mare?) de extrase comentate din ce s-a scris despre oraș la diferite date dintr-un trecut care crește.
Cînd am protestat contra încercării de a extrage probe de ADN din locul de veşnică odihnă al voievozilor de la Argeş şi Cozia, nu ştiam că din cu totul alt motiv se pregăteşte şi pentru Constantin Brâncoveanu violarea mormîntului său de la Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.
Mentalitatea contemporanilor se schimbase între timp. Oraşul se adapta împărţirii în zone corespunzînd stării materiale sau chiar originii etnice a locuitorilor săi, dar făcea loc mai cu seamă clădirilor publice – prezenţei dominante a statului. Statul avea nevoie de o „vitrină“ care să aibă pentru Capitală un caracter ornamental.
Acum două săptămîni, comisia tehnică de pe lîngă Ministerul Dezvoltării a respins avizul de PUZ pe care-l solicita, pentru a treia oară, Primăria comunei Mogoşoaia. Aceasta deţine o porţiune consistentă din parcul englezesc din jurul palatului şi intenţionează să întindă acolo terenuri de baschet şi alte exerciţii sportive, precum şi chioşcuri, corturi sau tejghele.
N-o să vă vină să credeţi. Nu mi-a venit nici mie, cînd am văzut la televizor... Nu citisem Evenimentul Zilei, în care figura aceeaşi informaţie că se fac săpături arheologice la Sf. Nicolae din Curtea de Argeş la mormîntul lui Vlaicu-Vodă, după care urmează Mircea cel Bătrîn, la Cozia!
Presa a dat uitării alegerile locale aproape imediat ce s-au încheiat, fiindcă o serie de evenimente incredibile au anunţat începerea altor competiţii de mai mare anvergură. Totuşi, aici, unde nu ne dă pace grija de soarta oraşului nostru, am încerca să tragem concluzia acestei consultări a electoratului bucureştean.
De curînd semnalam interesul care s-a ivit dintr-odată pentru pictorul şi fotograful Szathmari. Aniversarea a 200 de ani de la naşterea sa a fost salutată atît de expoziţia de la Biblioteca Academiei, de prea scurtă durată Ð cum sînt întotdeauna aceste desfăşurări ale comorilor care se păstrează acolo Ð, cît şi de altă expoziţie la Cotroceni.
În oraşul nostru se întîmplă ceva. În sfîrşit! Arde moara lui Assan! Cu vestea asta ne-am trezit în dimineaţa de 7 iunie şi trebuie să spun că, de data asta, toate televiziunile şi-au făcut datoria. Că spuneau acelaşi lucru nu era vina lor. Fumul şi flăcările ţîşneau din cetate (fiindcă, într-adevăr, clădirea arată ca o fortăreaţă).
De la o vreme s-au cam rărit în Bucureşti, aşa că nu e de prisos să mai explic o dată ce sînt casele memoriale. Altădată, oamenii erau mai obişnuiţi să le vadă; în avîntul educativ al tinereţii sale, regimul comunist stabilise pe harta Capitalei şi a provinciei anumite puncte menite să amintească figuri culturale sau „luptători pentru cauza clasei muncitoare“.
În Piaţa Romană, trecătorii – cei cu părul alb, de obicei, – se opresc la gardul Academiei de Studii Economice, uitîndu-se la panourile expuse acolo. Cineva a avut iniţiativa de a atrage astfel atenţia asupra monumentelor istorice, temă importantă pentru educaţia naţională.
Aniversarea a două secole de la naşterea lui Carol Popp de Szathmáry – cum îi plăcea acestui clujean să iscălească – a prilejuit o expoziţie la Cotroceni şi chiar o sesiune de comunicări. Biblioteca Academiei a găzduit şi ea o expoziţie pentru numai 4 zile, aşa că am fost probabil ultimul ei vizitator.
La ce bun să mai răsfoim asemenea relatări despre un oraş uitat dintr-o ţară pierdută? Legătura cu ce a mai rămas din Bucureşti e foarte subţire. Această rubrică a fost concepută ca un semnal de alarmă contra nepăsării faţă de trecut, care justifică năpustirea lacomă spre terenurile din centru încă ocupate de case vechi.
Dintre ziariştii francezi dinaintea Primului Război Mondial, care vizitau România, cine-şi mai aduce aminte de Léo Claretie? Totuşi, cartea pentru care fusese probabil angajat, fiindcă şi atunci conducerea României se preocupa de imaginea în străinătate, a îndeplinit toate exigenţele contractului pe care-l bănuim.
Se apropie alegerile: dacă nu cele pe care o ţară întreagă le aşteaptă, cel puţin cele locale, ceea ce înseamnă că soarta Capitalei este din nou în cumpănă. Dintre lozincile cu care sîntem îmbiaţi, una mi-a atras atenţia. „Noul Bucureşti“ este deviza cu care vor milita candidaţii PDL.
Ia să vedem dacă ghiciţi cine a scris aceste adevăruri pe care vi le spun şi eu aicea de cinci ani: „Bucureştii de azi este un oraş cu totul şi cu totul altul decît vechea cetate. Aproape nimic din ceea ce era n-a mai rămas. Ici-colo cîte o biserică; într-un colţ al oraşului modern o clădire în stilul veacului trecut, albă cetăţuie care cuprindea odată multe bogăţii şi îmbielşugată viaţă.
Deunăzi, în tren, aveam în faţa mea o pereche antipatică, dar nu puteam să nu aud ce spuneau. El, mai ales, vorbea mereu la telefonul mobil cu diverşi şefi sau sponsori pe care îi linguşea. La sfîrşitul fiecărei conversaţii, îi explica nevestei ce speră să cîştige, adăugînd şi motivele pentru care îi dispreţuia. Era ca o scenă de film moral.
Întrebaţi pe un portar de la Universitate unde e oricare dintre bulevardele Brătianu sau Bălcescu, pe care le are sub nas, sau Magheru, care e numai ceva mai departe: n-o să ştie. Numele astea nu-i spun nimic. Dacă întrebarea despre nume care nu se învaţă la şcoală e pusă chiar unui trecător pe strada respectivă, rezultatul e acelaşi, adică oamenii îşi văd zoriţi de drum.
Deşi e o carte clasică, n-o citisem pînă acum. Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, de Victor Bilciurescu, a apărut în 1945. Aceste amintiri ale unui octogenar au fost reeditate, în 2003, de Dan C. Mihăilescu, cu o postfaţă. Bună idee, nu atît pentru lucrurile pe care le spunea autorul, dintre care pe multe le ştim (de la alţii), ci pentru cum le-a spus.
Maşina e bună în Bucureşti ca să mergi la mare distanţă, ca să ajungi din centru în noile cartiere de la margine. Pentru a vedea bine oraşul adevărat, trebuie să umbli pe jos. Atunci, casele vechi îşi arată frumuseţea, nu trecătorilor grăbiţi, numai pentru cine se opreşte să se uite.
Sensul acestei rubrici – dacă nu era deja clar – este să explice de ce trebuie ajutată să supravieţuiască acea parte a oraşului nostru în care s-au întipărit amintiri preţioase.Fiindcă românii suferă de amnezie. Ori le lipseşte organul memoriei, ori, din motive de ei ştiute, dar nemărturisite, nu vor să-şi aducă aminte.
Am învăţat, dintr-o tristă experienţă, că demolatorii atacă în weekend, cînd nu apar ziare şi ştirile despre o nouă ispravă a lor se răspîndesc după ce e prea tîrziu pentru a o împiedica. Aşa s-a întîmplat cu casa de la Şosea a Henriettei Delavrancea, la fel, cred, cu casa din Maria Rosetti pe care nici intervenţia ministrului Paleologu nu a mai putut-o salva.
Între străzile Visarion şi Căderea Bastiliei se întinde un spaţiu în care, în ultima sută de ani, au existat două biserici, ba, mai bine zis, de vreo cinci decenii, o biserică şi jumătate. În 1910, fiindcă parohia îşi schimbase caracterul, din cauza vecinătăţii noului Bulevard al Colţei, s-a simţit nevoia unei biserici mai arătoase, mai încăpătoare, pe gustul vremii.
Prea deseori e vorba aici de demolări săvîrşite, în curs sau iminente, cînd ar trebui, măcar din cînd în cînd, să fie semnalate aici cazuri în care tradiţia de familie a păstrat locuinţa părinţilor, a bunicilor, mergînd cîteodată şi mai departe în trecut. Am găsit odată un asemenea caz, casa Ştefănescu-Priboi de pe strada Căderea Bastiliei.
Sînt două feluri de a înţelege o casă, dinăuntru: casa-umbrelă şi casa-carapace. Unora, locuinţa le este strict utilitară; ea există de cînd au intrat în ea şi cît trăiesc ei; se poate modifica oricît pentru a le creşte confortul. Umbrela se aruncă, dacă s-a stricat. Cui, însă, se simte ca o broască ţestoasă care-şi duce casa în spate, îi aparţin pereţii care-l adăpostesc.
Pînă acum nu avem un muzeu al arhitecturii româneşti, cu toate că necesitatea lui este, în vremea din urmă, evidentă. Cărţi despre unii dintre ei (Horia Creangă, G.M. Cantacuzino, Toma Socolescu) există şi, mai ales, studii istorice cu privire la activitatea acestui grup profesional au început să apară.
În acest oraş lăsat pradă tranziţiei, cad, unele după altele, casele vechi. Sînt, îmi vine să spun, case omorîte. Am băgat acum de seamă că, înainte de a fi dărîmate, cît mai sînt în agonie, li s-a scos numărul, ca un semn al condamnării la moarte. De aceea casa pe care am văzut-o azi şi-a pierdut identitatea.
Trecutul unui oraş şi explicaţia prezentului său se găsesc, în ţările civilizate, într-un muzeu special. La Bucureşti avem unul cu acest rost, este Muzeul de Istorie al Municipiului, aflat în palatul Suţu. El a luat naştere din iniţiativă privată, cînd un admirabil director al Arhivelor Statului, Constantin Moisil, a înjghebat, în 1929, Societatea istorico-arheologică „Bucureştii vechi“.
Am căutat pînă acum descrieri ale Bucureştilor de ieri şi de alaltăieri la călătorii străini care vizitau ţara noastră şi notau impresiile, nu toate favorabile, cu care s-au înapoiat în patrie. Mai rar avem mărturii ale românilor, care n-aveau de ce să le spună contemporanilor ceea ce vedeau şi ei cu ochii lor.
Nu pot să zic că ştiu toate muzeele din Bucureşti, mi-or mai fi rămas cîteva de văzut, dar mi-a venit să trec de la unul la altul ca să dibuiesc ce imagine formează ele despre capitala ţării în care trăiesc. Cele create din voinţa statului sînt cele mai vizitate – de şcoli în special, ca în reclama TV pentru „farmacia tuturor românilor“.
Calitatea unui oraş o dau şi muzeele lui, fie că ele dau seamă despre acel oraş chiar, văzut de-a lungul trecutului său, fie că, prin subiectul lor, arată deschidere către ţări străine. Berlin, de pildă, pe lîngă Muzeul Mărcii Brandenburg, unde poţi vedea capitala imperială a lui Wilhelm al II-lea, are muzeele din Insulă: artă antică, artă egipteană, templul de la Pergam, artă islamică, artă bizantină şi a Europei medievale.
Destinat să fie Poşta Centrală, acest palat a fost construit în anii 1894-1898 de renumitul arhitect Al. Săvulescu (1847-1902), avînd o suprafaţă utilizabilă de 30.000 m2. A costat şase milioane de lei-aur; se povesteşte că, de cîte ori trecea pe acolo, prim-ministrul liberal D.A. Sturdza suspina, îndurerat de risipă.
Scriu în ajunul ultimei şedinţe a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Se încheie cei patru ani cît a durat mandatul nostru şi nimeni nu ştie cum (şi chiar dacă) va continua această activitate a cărei necesitate fusese recunoscută încă din 1889.
Situaţia din 2011 e dominată de trei fronturi masive: blocuri care încadrează intrarea în Bdul Magheru şi palatul A.S.E. Reclame uriaşe acoperă cea mai mare parte din faţade. Casa Nanu-Muscel, într-o stare jalnică, lăsată să se dărîme singură, are alături, instalat deunăzi în casa Sabba Ştefănescu, un restaurant de lux, „Fortuna“.
Trăim într-un oraş despre care începem să ştim din ce în ce mai mult, dar care dispare rapid, aşa că vom ajunge să-i cunoaştem perfect istoria cînd nu-l vom mai avea înaintea ochilor. Constatăm cum se împuţinează clădirile care contribuiau la fizionomia tradiţională a Bucureştilor, dar, în acelaşi timp, creşte numărul cărţilor şi al albumelor avînd drept subiect Bucureştii vechi.
De sus şi pînă jos, tencuiala, refăcută acum 40 de ani, este leproasă, descojită. Jgheaburile ciuruite au îmbibat-o de apa tuturor ploilor, aşa că, din capitelurile de ipsos, mai cade cîte unul. Scara care coboară în grădină de la biroul directorial are treptele înverzite şi roase.
La cîteva zile după ce îmi exprimam îngrijorarea în legătură cu ravagiile la care asistăm pe strada Dionisie Lupu (zonă protejată!), descopăr că, în absenţa mea din Bucureşti, a fost demolată clădirea de la nr. 56. N-a mai rămas nimic din casa lui Alexandru Rosetti. Au fost de ajuns douăzeci de ani ca să şteargă amintirea respectuoasă la care avea dreptul acest mare om de cultură.
Sînt probabil vreo sută patruzeci de ani de cînd nu s-a mai auzit acest cîntec care-l lua peste picior pe şeful de atunci al guvernului, aşa cum a fost întotdeauna obiceiul acestei naţii. Lascar Catargiu era însă unul dintre oamenii politici cei mai destoinici care şi-au asumat răspunderea conducerii ţării în timpul cînd societatea românească înfrunta prima tranziţie modernizatoare.
Rareori m-am apucat să scriu unul dintre articolele acestei serii cu o aşa de puternică dorinţă de a salva casa aflată în pericol. Cu ani în urmă, semnalasem valoarea ei şi, chiar dacă începea să se deterioreze, la vîrsta ei – fiind o bătrînă doamnă de vreo 120 de ani! –, n-aş fi putut crede că i-ar trece cuiva prin minte să o dărîme.
Într-una din serile astea, trecînd pe lîngă casa Coandă, am observat că au dispărut şi plăcuţa care anunţa că acolo este ambasada Algeriei, şi panoul de fotografii care voia să atragă turişti, şi ghereta santinelei care păzea ambasada. S-a schimbat statutul casei cu nr. 29 de pe Bulevardul Lascăr Catargiu.
Acesta e titlul unei cărţi fermecătoare, care n-a avut ecoul meritat cînd a apărut, în 1998, şi pe care o descopăr abia acum. Ea are un caracter foarte originaleste privirea îndreptată spre mama iubită de către cineva care, ajungînd la adînci bătrîneţe, se revede pe sine şi pe cei care o înconjurau în copilărie, într-un decor care a dispărut.
Dacă ar urmări cineva seria acestor articole, ar putea să creadă că-mi petrec timpul patrulînd pe străzi în căutarea unui subiect. Nu e aşa, pentru că oameni devotaţi mă ţin la curent. Din păcate, nu pot ieşi din casă fără să dau de alte case cunoscute care se dărîmă sau sînt în primejdie.
Dacă n-aş fi dator în fiecare săptămînă să traversez prezentul şi, de cîte ori pot, trecutul Bucureştilor, n-aş fi simţit nevoia de a-mi spori cunoştinţele despre arhitectura românească din perioada comunistă, cu care, vrînd-nevrînd, am fost contemporan. Dar cartea pe care am deschis-o ieri mi-aduce o mare satisfacţie intelectuală.
Oricît de rare, cazurile de vechi clădiri bucureştene care, printr-o restaurare îngrijită, îşi recapătă frumuseţea trebuie semnalate aici – unde, de obicei, intră numai necroloage de case. De data asta, am plăcerea să anunţ că, pe strada Batiştei, la nr. 31, am văzut o asemenea excepţie. Încă de la începutul lui septembrie, un prieten mi-a atras atenţia asupra lucrărilor de la colţul cu str. I.L. Caragiale.
Scotocind prin vechi hîrtii de familie, ceea ce, de la o vreme, mi se întîmplă tot mai des, am dat peste amintiri, de copilărie şi nu numai, ale unchiului meu, dr. Ştefan N. Iorga (1906-1976). Numele acesta se găseşte pe coperta a două volume de versuri – Orizonturi (1933) şi Bufniţa albă (1974).
„Priviţi, copii, priviţi acest cartier vechi, această casă bătrînească dărăpănată, care în curînd vor fi doar o amintire istorică, sau nici atît, un şantier al progresului. Excavatoarele demolatoare croiesc drumul viitorului. A demola este a construi. Cîndva, în viitor, vă veţi aduce aminte că, în copilăria voastră, aţi asistat, amuţiţi de uimire, la această magnifică expansiune!“
Cînd străzile din Bucureşti poartă numele unor personalităţi, acestor plăcuţe le lipsesc indicaţiile despre datele biografice, iar identificarea locului pe care omul l-a ocupat în societatea contemporană este cîteodată greşită. N. Bălcescu şi Gh. Brătianu sînt calificaţi drept oameni politici, deşi importanţa lor ca istorici întrece rolul lor politic.
De cîteva ori a mai venit aici vorba de amintirile unui celebru scriitor german despre Bucureştii dintre cele două războaie. De Gregor von Rezzori a apărut pînă acum în româneşte o singură carte – Memoriile unui antisemit.
În anii Războiului Crimeii, Ţara Românească a fost mai întîi sub ocupaţie rusească, aceasta fiind înlocuită după un an de trupele otomane şi austriece, ultimele prelungindu-şi prezenţa pînă în 1857. Nu era pentru prima oară că românii suportau această situaţie, dar, de data asta, erau implicaţi într-un mare conflict internaţional, aflîndu-se în vecinătatea regiunii în care se desfăşurau principalele operaţii militare.
